Iubiți frați și surori întru Domnul,

predica din această duminică va viza Apostolul zilei [Rom. 12, 6-14]. Așadar vom tălmăci/ explica/ înțelege din cuvintele Dumnezeiescului Pavel, Apostolul Domnului. Pentru Evanghelia zilei [Mt. 9, 1-8] vă invit să recitiți predica noastră de anul trecut.

Și Apostolul zilei vorbește despre stăruința în bine, despre modul în care trebuie să ne împlinim duhovnicește în viața de zi cu zi. Pentru că împlinirea interioară vine ca urmare a stăruinței noastre în ceea ce știm și putem să facem.

În v. 6, Sfântul Pavel vorbește despre faptul că în Biserică există „harismata diafora” [daruri diferite]. Însă orice dar am avea noi l-am primit, spune Sfântul Pavel, „după harul dat nouă” de la Dumnezeu. Iar dacă e dat de către harul lui Dumnezeu sau de Dumnezeu prin harul/ slava/ energia Sa dumnezeiască, veșnică și necreată, atunci ni s-a dat pentru ca el să fie lucrător în noi.

Și vedem cu toții, la copiii noștri, anumite înclinații, anumite însușiri sau o atracție spre un anume fel de știință, viață, îndeletnicire, artă. Când vorbim despre preoție, monahism, pedagogie sau căsătorie vorbim despre vocație, chemare, care își caută împlinirea în noi…fără de care simțim că nu suntem deplini…că nu se poate fără a fi ceea ce simțim să fim.

Pentru că asta face Dumnezeu prin harul Său: ne cheamă spre un anume fel de a fi, spre un anume fel de a ne consuma existența. Și harul lui Dumnezeu, acceptat și lucrat de către noi, transformat în fapte bune, în artă, în știință, în muncă de cercetare, în slujba Bisericii ne duce spre un mod personal de împlinire.

Însă un preot împlinit, un scriitor împlinit, un arhitect împlinit, un jurist împlinit, un pedagog împlinit, toți fii ai Bisericii, înseamnă tot atâtea daruri personale puse în slujba Bisericii și a societății și a întregii lumi.

De aceea Sfântul Pavel vorbește despre un singur har al lui Dumnezeu…dar despre diverse daruri, date de Prea Curata Treime după puterea sufletească și trupească, adică după însușirile și voința și zbaterea interioară a omului.

Diversele daruri ies din unitatea harului lui Dumnezeu și toate la un loc ne adună și ne zidesc într-un singur trup mistic al lui Hristos. Pentru aceea trebuie să ne bucurăm de darul de a scrie, de a picta, de a cânta, de a lucra ceva, de a învăța limbi străine, de a traduce al altora din Biserică, pentru că toate care se fac de oamenii cu aceste daruri aparțin Bisericii.

Ba, mai mult, trebuie să ne bucurăm de darurile date de Dumnezeu oricărui om, de calitățile oricărui om, credincios sau nu, atâta timp cât munca și creațiile lui sunt benefice.

Dar mai mult trebuie să ne bucurăm de darurile/ harismele oamenilor Bisericii, care ne îndeamnă spre tot adevărul și toată curăția vieții ortodoxe.

Pentru că harismele primite de la Dumnezeu sunt pentru unitatea Bisericii și nu pentru scindarea ei. Și când cineva lucrează cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu fapte virtuoase, frumoase, pline de sfințenie acelea sunt cele care zidesc, unesc, întraripează pe oameni.

Însă tot la v. 6, Sfântul Pavel ne spune că „profeția este după măsura credinței” personale. El se referă aici la darul profeției dat cuiva. Însă, tot la fel putem spune și despre tălmăcirea Scripturii: ea se face după măsura credinței, a înțelegerii, a luminării dumnezeiești. Iar dacă poți să spui mai mult e pentru că vezi mai mult decât alții. La fel e și cu profețirea: vezi mai înainte lucruri pe măsura credinței și a sfințeniei tale.

Însă Dumnezeu e Cel care descoperă, luminează, întărește, îndeamnă pe om la o faptă, la o nevoință, la răbdare în necazuri și suferințe sau la moarte martirică.

Dacă simțim chemare, îndemn spre ceva binecuvântat numai atunci trebuie să îi dăm curs. Dar și aici: după măsura credinței și a teologiei pe care o avem. A cunoașterii și a experienței teoretice și practice existente în noi.

Dumnezeiescul Pavel continuă îndemnurile la stăruință. Pentru că el ne spune că dacă avem darul diaconiei/ slujirii sau darul învățăturii sau pe cel al mângâierii oamenilor trebuie să stăruim în ele [Rom 12, 6-7].

Să facem ceea ce știm cel mai bine să facem…și să facem totul la grade înalte de excelență. Pentru că asta înseamnă să ai un dar: să ai o chemare de la Dumnezeu, un har de la Dumnezeu întru care tu ai sporit prin tot efortul tău, prin toată silința ta.

Pentru că Dumnezeu a binevoit întru tine pentru un anume lucru…dar tu ai consimțit și consimți mereu cu Dumnezeu pentru acel lucru. De aceea darul este o coproducție între Dumnezeu și noi, pentru că El ne instigă la asceză iar noi ne umplem de urmările ascezei și ale nevoinței duhovnicești și trupești.

Doar preotul știe greutățile și bucuriile preoției. Doar traducătorul știe cât efort și câtă împlinire e în munca lui. Doar mama știe ce înseamnă travaliul nașterii și greutatea educării unui copil. Doar cel care trăiește la cote înalte de performanță știe renunțările pentru performanță și bucuriile venite din renunțări.

Împlinirea darului de la Dumnezeu începe cu stăruința în faptele născute din el. Însă împlinirea nu se termină odată cu viața aceasta ci împlinirea din darurile lui Dumnezeu, exersate cu iubire de Dumnezeu, e veșnică.

Darul se dăruie continuu.

Iar ceea ce dărui trebuie să dărui „en aplotiti”/ întru simplitate [a inimii]/ întru generozitate [v. 8]. Adică să dărui pentru că vrei să dărui, să dărui din bunătate și nu pentru vreun scop meschin.

Cel care este proistamenos/ pus în fruntea altora trebuie să arate seriozitate, sârguință, zel pentru ceea ce face. Iar cel care-i miluiește pe alții trebuie să miluiască/ să împartă altora din cunoștința, din pacea și din bunurile sale cu voioșie, cu veselie, cu inimă bună, miloasă [Rom. 12, 8].

Pentru că inima simplă are o dragoste anipocritos/ sinceră/ autentică [v. 9]. Și dragostea nefățarnică/ neipocrită/ autentică urăște răutatea/ viclenia/ impostura în mod firesc dar se lipește interior de tot binele, consimte cu tot binele, dorește tot binele lui Dumnezeu pentru întreaga lume [Ibidem].

În v. 10, Dumnezeiescul Pavel, Părintele și Învățătorul nostru, al tuturor, ne vorbește despre filadelfia, adică despre iubirea frățească. Despre acea filadelfie/ iubire între frații întru Hristos, care trebuie să fie fundamentul nostru eclesial, fundamentul unității noastre. Pentru că, dacă toți suntem ai lui Hristos…atunci trebuie să avem dragoste, respect, cuviință, ochi buni pentru ceilalți. Și cine nu dovedește că e om duhovnicesc, că gândește și simte ca Hristos e doar un străin în Biserica lui Dumnezeu.

Și, o, cât de străini suntem de Hristosul nostru! Cât de străini suntem de iubirea Lui, de atenția Lui, de simplitatea Lui, de ardoarea Lui pentru mântuirea tuturor! Și pe măsura îndepărtării noastre de virtuțile Lui suntem neîmpliniți și goi.

Pentru că numai virtutea ține de foame. Numai ea astâmpără foamea sufletului. Pentru că sufletul nostru e flămând să cunoască, să știe, să aibă, să se bucure de tot adevărul și de toată sfințenia.

„Numai în iubire frățească să vă iubiți unii pe alții”, ne spune Sfântul Pavel în v. 10. Pentru că iubirea frățească e cea care vine din Hristos, din Acela care ne-a făcut pe toți frați întru El. Și de aceea avem nevoie de iubirea frățescă sau numai ea e iubirea reală în Biserică, pentru că filadelfia e iubirea pentru mântuirea tuturor.

Și când îi iubesc pe confrații mei îi iubesc tocmai pentru că îi vreau mântuiți.

Nu îi iubesc pentru că vreau să mă folosesc de ei, nu îi iubesc pentru ca să am în fața cui să mă dezvălui, nu îi iubesc pentru că îi detest…ci îi iubesc…pentru că le iubesc nevoia de împlinire veșnică, de mântuire, de fericire dumnezeiască. Însă și ei trebuie să își iubească mântuirea după cum le-o iubesc eu.

Fiindcă nimic nu se poate face pentru om…dacă omul nu vrea să își facă pentru sine. Și de aceea Domnul cerea asentimentul oamenilor ca să îi vindece…după cum și noi trebuie să cerem asentimentul oamenilor pentru a fi oameni ai Bisericii.

Nimic trainic nu se face cu forța.

Nimic trainic nu se face din orgoliu.

Tot ce e trainic se face dintr-o dragoste nețărmurită și din renunțare la tine.

Iar dacă avem filadelfie în noi, dacă avem dragoste frățească, atunci știm să dăm întâietate altora, știm să îi cinstim pe alții [v. 10], știm să îi vedem pe alții mai buni decât pe noi…și ca niște exemple caracterologice de la care învățăm continuu.

În v. 11, Sfântul Pavel ne cere să nu avem un zel leneș/ o râvnă leneșă, ci să avem un duh zelos, entuziasmat de viața cu Dumnezeu. Pentru că numai cine e plin de râvnă pentru Dumnezeu slujește Domnului.

În versetul următor, Dumnezeiescul Pavel ne cere să ne bucurăm întru nădejdea în Dumnezeu, să îndurăm cu răbdare suferințele și neplăcerile și să fim mereu în rugăciune. Ne cere răbdare și nădejde, pentru că astfel ne putem bucura întru Domnul și în mijlocul nefericirii și al durerii și al ispitelor de tot felul.

În v. 13 însă ne cere ceva de mare conștiință: să avem comuniune/ împărtășire cu „nevoile Sfinților” [tes hries ton Aghion]. Dar aici nu se referă la Sfinții din cer…ci la cei de pe pământ…La cei pe care Dumnezeu ni-i descoperă și de care ne încredințează că sunt oamenii Săi, că în ei locuiește slava Sa.

Purtați, așadar, nevoile Sfinților Lui împreună cu ei! Ajutați-i cu dragostea și înțelegerea voastră pe bărbații și pe femeile lui Dumnezeu dar și cu tot sprijinul vostru material, pentru ca aceștia să ne aducă un folos și mai mare tuturor.

Și cum să nu ajute Biserica lui Dumnezeu cu și mai multe cărți, dacă îl ajutăm și nu îl băgăm la fund, pe teologul lui Dumnezeu, care se nevoiește în mijlocul nostru?

Cum să nu ne înțelepțească și pe noi rugăciunea lui sau zâmbetul lui, dacă noi îl ajutăm?

Și de aici se vede cineva dacă are conștiința suplă, înaltă: dacă vede cine e omul lui Dumnezeu și îl ajută pe el!

Însă, bineînțeles, nu poți să vezi și să-i ajuți pe oamenii lui Dumnezeu, pe Sfinții Lui încă împreună cu noi…dacă ești tare la cerbice, îngâmfat, orgolios, fără muncă de înțelepțire și de curățire de patimi.

Nu vezi pentru că nu te vezi.

Și nu vedem esențial dacă nu ne curățim de patimi.

Însă Sfântul Pavel unește două mari fapte de conștiință în v. 13: ajutorarea Sfinților cu filoxenia/ cu iubirea de străini/ cu ospitalitatea. Pentru că pe unii, pe Sfinți, îi vezi pentru că îi înțelegi iar cu străinii compătimești…pentru că te pătrunzi de existența lor departe de casă. Dar în ambele cazuri se cere o mare sensibilitate, o mare lacrimă de conștiință.

Însă tot aici intră și grija pentru posteritatea Sfinților. Căci cum poți să fii ucenicul unui Sfânt fără să fi păstrat lucruri esențiale de la cel Sfânt și fără să simți dorința să le faci cunoscute multora? Cum să fii ucenic așadar în indiferență față de Învățătorul tău?

Tot la fel: cum să ceri milă…dacă tu nu ai milă? Și a avea milă înseamnă a avea ceva esențial: o inimă care plânge pentru altul și iese în ajutorul lui în mod major.

Ultimul verset al Apostolului de astăzi ne cere să fim cu totul dumnezeiești, adică să-i binecuvântăm pe cei care ne persecută și să nu-i blestemăm. Însă asta nu înseamnă că trebuie să fim pasivi la rău, la răul făcut de unii împotriva altora sau față de noi…ci să nu fim justițiari. Să îl lăsăm pe Dumnezeu să hotărască cine e de binecuvântat și cine de blestemat.

Pentru că Dumnezeu vrea întoarcerea noastră, a tuturor, la El și nu suferințe, atrocități, pedepse gratuite.

Dar noi trebuie să ne asumăm păcatele și scăderile noastre, dar și darurile noastre de la El, și să ne plângem păcatele, să ne recunoaștem mărginirile dar să lucrăm, întru bucurie, talantul/ darul pe care El ni l-a dat.

Căci acesta e mesajul Apostolului de astăzi: stăruiți în bine, în din ce în ce mai mult bine, pentru că asta înseamnă să trăiți întru voia lui Dumnezeu. Amin!

Did you like this? Share it: