Scrisoarea nr. 8 (27 septembrie 1944)

Expeditor: Lu[cică]/ M. Popescu,

Compania nr. 3,

Regimentul 21 infanterie,

P. A.

Destinatar: Domnișoarei Florica Ivan,

str. Griviței,

nr. 67,

orașul Turnu Măgurele,

județul Teleorman.

Înger [*][1],

Trebuie să ne rezemăm unul de altul cu toată încrederea și, chiar de ne vom prăbuși, va fi o fericire, căci vom suferi împreună.

Iată că sunt curios să știu ce faci sau ce-ai mai făcut.

Trebuie să înțelegi că în vremurile acestea tu ești preocuparea mea cea mai de seamă.

Iar atunci când sentimentul pentru tine slăbește îmi pare că sunt o ființă inferioară, că avântul spre sfere mai înalte se stinge, că sufletul [meu] se pierde în materia amorfă.

Tu ești plusul meu de înălțare, ești elementul necesar zborului [meu] spre cer. Și dacă pieri din conștiința mea pentru câtva timp, revii cu mai multă intensitate [în] vremea ce urmează.

Ești o fată care cumpănește lucrurile intime, mod care m-a impresionat plăcut.

Te cunoșteam numai din vedere și eram neliniștit în ceea ce privește simțirea, glasul, inteligența [pe care le ai].

Pentru mine acestea valorează foarte mult. Singură frumusețea [fizică] nu este de ajuns.

Încă de înainte [de a te întâlni] mă gândeam cu toată seriozitatea la calitățile pe care trebuie să le aibă o fată ce îți este dragă prin înfățișare.

Fără complimente – de obicei mie îmi place să spun adevărul, chiar [de e] crud – tu ai fost o revelație pentru mine și ai confirmat întru totul așteptările și dorințele mele.

Sunt multe fete sau băieți foarte drăguți dar vorba lor te dezgustă ca și ideile lor.

Tu mi-ai plăcut vorbind dar și tăcând.

Unele cuvinte pe care [mi] le-ai rostit tu le repet și azi ca pe un cântec, nu ți le spun acuma, ci [atunci] când mă vei întreba tu. Le voi ține minte mereu.

Nu-mi închipuiam [ca] o fată să dorească simplitatea cum am observat la tine. Auzindu-te vorbind despre unele lucruri, am înțeles că multe din[tre] cele pe care lumea vulgară le-a făcut urâte și fără rost, pot fi schimbate, pot deveni frumoase, pot însemna o culme și un ideal.

Tu le-ai prins și le-ai priceput nu știu de ce așa și cu ce senzație. Eu le-am pătruns însă adâncimea și m-am văzut înviorat de prospețimea și puritatea gândurilor tale. De aceea vreau să te păstrez [lângă mine] mai mult decât îți [poți] închipui.

Sunt atât de prozaic uneori…Eu care mă simțeam în unele clipe, altădată, arta și poezia și farmecul acestui univers.

Cuvintele mele aș vrea să lumineze ca niște diamante. Dar îmi dau seama că nu sunt decât bulgări de pământ, aruncați în mocirlă ca să sporească noroiul.

Cuvântul și simțirea mea se pierd în lucruri fără rost, zadarnice…De aceea, abia aștept să te văd, să începem o viață nouă, înainte de a se stinge și izvoarele și flăcările fermecate ale tinereții, pe care am visat-o [a fi] eternă.

Noi amândoi vom fi tineri în veci și [în mod] nemărginit.

***

Scrisoarea nr. 9 (27 septembrie-9 octombrie 1944)

Expeditor: Lu[cică]/ M. Popescu,

Compania nr. 3,

Regimentul 21 infanterie,

P. A.

Destinatar: Domnișoarei Florica Ivan,

str. Griviței,

nr. 67,

orașul Turnu Măgurele,

județul Teleorman.

Iubire din lumină vie,

Îndepărtarea divinizează*[2] și umple de lumină lucrurile ca și faptele. Stelele strălucesc și sunt așa de frumoase pentru că sunt departe. Ar trebui deci să înțelegem [depărtarea] și să nu urâm depărtarea în timp și spațiu, care se așază, cu zi ce trece, întru noi.

Nu ți-am destăinuit până acum nimic din cele ce continui să cred încă, deși tu mi-ai mărturisit contrariul.

Vezi, eu (să nu te superi) nu cred că tu n-ai înțeles nimic încă de anul trecut. Mă întemeiez aici pe unele cuvinte pe care le-ai spus, dar pe care apoi le-ai tăgăduit. Nu ți le spun, pentru că ar trebui să le explic pe fiecare în parte.

Și poate urechile mele n-au auzit bine, deși, spre fericirea mea, cred că nu m-am înșelat sau n-am uitat așa de repede ceea ce ai spus tu odată. Mai ales că am fost foarte atent la orice cuvânt al tău.

De ce vrei să reții numai pentru tine bucuria, că din privire ne-am înțeles din primele clipe în care ne-am văzut, cu ochi copleșiți de tristeți și de trăirile* pe care le încercasem fără să știm sau să ne gândim mai profund unul la altul.

Blue eyes nu se poate să nu mă fi auzit, când de atâtea ori am chemat-o, când inima mea era mai plină și mai arzătoare.

Ar fi o deziluzie să nu fi priceput, să nu fi prins nimic.

De aceea nu pot da crezare celor spuse de tine că n-ai bănuit nimic. O știai, [și] eu aveam siguranța aceasta ca și azi. Apoi cine, întreb, se poate hotărî așa repede și definitiv?!…

Te ispitesc…Dar numai pe cel care ți-e drag îți place să-l descoși, să nu-l lași în pace deloc. Dar, fără să vreau, vorbesc de lucruri trecute, din amintire, și mie de obicei îmi place să tăinuiesc[3] [lucrurile] despre viitor.

Dacă ești de aceeași părere și gust cu mine, atunci să începem!

Acum plouă afară și e toamnă. Să zicem [că] într-o astfel de zi eu sosesc acasă.

O casă nu prea mare, potrivită, ca și noi, lucrurile sunt albe, perdelele întunecate vioriu de ploaie și nor, mobila e veselă și tânără, tu tocmai te duceai să cauți ceva, dar te-ai răzgândit, te-ai oprit ca să faci altceva…

Eu apar în ușă căutându-ți ochii și mângâindu-ți cu sufletul deschis înfățișarea ta ce îmbobocește și înflorește treptat venind spre mine.

E un extaz în trupurile și sufletele noastre.

Nu se vede decât sângele care ne urcă în obraji.

Nu mai vedem decât o singură ființă și care se stinge și ea într-o lumină.

Ne trezim înviind ca dintr-un somn de poveste și ne mirăm că ne revedem și ne regăsim două persoane, după ce fusesem una singură și dispăruserăm chiar.

Ne pipăim mâinile și nu ne vine să grăim nimic.

Cuvântul, oricât de duios, strică farmecul, iar noi vrem să dureze vraja [aceasta]. Și încântarea ține încă!

[Pentru că] fruntea și părul tău sunt minuni ce-mi iau ochii și dacă le ating tot nu le pot pricepe.

Atunci nu știu ce să mai fac și-mi ascund fața în părul tău risipit, cu dorința neînfrântă de a muri.

Și iată pier, căci nu mai simt că sunt. Ci doar tu exiști, eternă, nesfârșită frumusețe. Tu ești întruparea frumuseții, iar eu cel ce vede, înțelege. Îmbrățișarea noastră nu se termină niciodată, nici când ne despărțim…

E altădată, e ziuă și cald, soarele abia a răsărit, [și noi] plecăm spre Dunăre. Să ne închipuim [asta]! Tu pari că te-ai născut din zorile nopții, acum ești melodioasă ca un cântec însuflețit încă de noaptea care piere.

În chipul tău privesc un trandafir ce mă îmbată. Și [ești] schimbătoare cu orice clipă, fața ta abia oprește zâmbetul și bucuria ce te răpește și te avântă spre ceruri, spre florile câmpului, spre zarea apelor.

Cu un gest ai lăsat mâna să spună mai mult decât orice cuvânt [despre] nestăpânirea și sănătatea din trup.

Rochia plutește ca un val, ca un surâs dând farmec corpului tău, proaspăt și curat ca lumina lunii…

[9 octombrie 1944]

Abia după 10 zile pot continua sau, mai bine zis, reîncepe a vorbi cu tine, scriind [aici] deși mergând pe drumuri de toamnă și de munți[4].

În orice zi te-am avut prezentă în minte ca în orice oră.

Peste atâtea lucruri trebuie să pomenim* indiferența sau să aruncăm zâmbetul ironic peste cele mai gingașe, mai plăpânde și mai adânci sentimente.

E atât de aspră lumea în care trăim încât mai totdeauna mă gândesc (sincer spun) cu plăcere la un sfârșit cât mai grabnic, deci frumos și pur.

Poate [că] viața aceasta nu este pentru anumite ființe, deși mi-e atât de drag să o înțeleg. Căci [nu] am cunoscut din viață aproape nimic. Și prin tine aș vrea să cunosc viața aceasta. Dar poate voia destinului este să trăim împreună în altă lume.

***

Scrisoarea nr. 10 (29 septembrie 1944)

Expeditor: Lu[cică]/ M. Popescu,

Compania nr. 3,

Regimentul 21 infanterie,

P.M.N. 670.

Destinatar: Domnișoarei Florica Ivan,

str. Griviței,

nr. 67,

orașul Turnu Măgurele,

județul Teleorman.

Lumină viorie,

Toate așteptările mele vor avea un sfârșit și toate speranțele mele o împlinire: tu. Sunt trist de fiecare clipă ce trece fără tine.

Mă cutremură revolta, când mă gândesc la timpul trecut, înainte de a ne cunoaște. Erai atât de aproape, și mă chinuiesc să-mi închipui cum erai copilă[5].

Câte farmece[6] și bucurii, care trebuiau să fie pentru amândoi, s-au dus și poate s-au pierdut pe veci!

Să le aducem înapoi e imposibil? Nu!…Când vom fi împreună, vom cânta copilăria noastră, o vom petrece împreună, o vom amesteca în tinerețea noastră, care va începe chiar atunci.

Tinerețea noastră va fi veșnică[7]. Noi nu vom îmbătrâni. Inimile care nu se tem de moarte, nici de primejdii, sufletele care iubesc adânc și se înalță continuu [spre Dumnezeu], corpurile care se păstrează curate[8] și [în mod] cumpătat[9], au dreptul să li se hărăzească[10] tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Povestea este adevărată pentru cei care au tăria să trăiască în altă lume, pe care eu ți-o voi arăta și descoperi treptat, fără să bănuiești [cum va fi], fără ca eu însumi să-mi dau seama [cum va fi][11]. Căci împreună ne vom îndrepta spre ea.

Este lumea de zei și zâne, de frumuseți și de plăceri mai vii și adevărate decât oricare altele[12]. Dar această lume stă ascunsă pentru majoritatea oamenilor fiindcă n-o caută, n-o doresc, și nici nu o merită. Pentru că trupurile și sufletele lor sunt decăzute și nu mai înțeleg unde se găsesc viața și lumina.

Din puținele cuvinte [pe care mi le-ai spus] am înțeles limpezimea viselor și a gândurilor tale.

Asemenea unei zâne din timpurile vechi, sub lumină de lună, plutești viorie, scăldată de albăstrimea ce coboară dinspre stelele* vii ale zorilor.

În zori nu te-am văzut niciodată cum arăți și cum privești zâmbind prietenos și înțelept. Dar mi-am imaginat adeseori [acest lucru].

Nu te cunosc îndeajuns [de mult] și nu știu cum privești viața. Dar mi-a plăcut ca totdeauna să sting orice tristețe și orice apăsare, [ori]cât de mare, într-un surâs, care iartă și împăciuește totul[13] sau într-o bucurie neașteptată, spontană, ce îmi stoarce lacrimi.

Așa vom fi noi!

Orice supărare – căci greșelile sunt inevitabile – și un cuvânt necugetat poate strica dispoziția minunată. Dar noi însă orice supărare o vom întoarce imediat într-o bucurie.

Căci dacă ne înțelegem unul pe altul ne vom putea ierta[14]. A înțelege înseamnă a ierta.

Eu voiesc să te înțeleg și te voi înțelege. Deci orice vei face tu este de înainte[15] bine pentru mine, și de înainte iertat, dacă vei greși [cu ceva].

Eu cred că voi fi la fel [de mult] înțeles [de către tine] și deci [și] iertat de tine.

E vorba și de greșeli mari ca și de cele mici.

Eu sper și sunt convinsgreșeli mari nu vom face niciunul dintre noi. Dar din cele mici, poate [că vom face], pentru că suntem copii ai lui Dumnezeu și, fără să vrem, cine știe?, unul [va] spune una și celălalt [va] înțelege altceva.

Dar nu vom desluși repede [lucrurile] și atunci vom râde și ne vom săruta.

Parcă te văd zicând: „O…te-ai apucat să vorbești prostii!”.

De ce nu ești însă [acum], să te ascult ce zici?

Este a 9-a scrisoare de când am tot spus atâtea și, probabil, multe ai avea să-mi răspunzi. Iar, în scris, ai de multe ori mare nevoie de libertate și curaj să spui tot ce socotești.

Să nu-ți fie frică [să vorbești][16], chiar dacă nu-mi răspunzi nimic [în scris]. [Și așa] tot voi avea ce să-ți scriu o viață întreagă.

Da, pentru că ceea ce [Îl] rog pe Dumnezeu este să te iubesc mereu! Iubirea e darul Divinității și nu toți îl merită.

Ca să fim vrednici de cer eu voi păstra acest dar al ființei iubitei mele fără alte considerațiuni.

În fiecare seară eu spun, alături de rugăciunea pentru mine și o rugăciune pentru tine. Te-ai rugat lui Iisus pentru mine vreodată? Și ce anume? Dacă nu sunt indiscret, spune-mi!…

***

Scrisoarea nr. 11 (30 septembrie 1944)

Expeditor: Lu[cică]/ M. Popescu,

Compania nr. 3,

Regimentul 21 infanterie,

P.M.N. 670.

Destinatar: Domnișoarei Florica Ivan,

str. Griviței,

nr. 67,

orașul Turnu Măgurele,

județul Teleorman.

Florica,

Până azi [nu am primit] niciun răspuns din partea ta. Împrejurările [poate că] nu au permis [acest lucru]. Totuși, sper ca în curând voi avea și această bucurie.

Este bine oricum. Și adevărata iubire este un har ce se dăruie fără încetare, indiferent de rezultatele la care va ajunge. Iar eu mă mulțumesc cu atât în clipele de față.

Ieri dimineață m-am sculat cu impresiate-am visat toată noaptea. În[tr-]adevăr te visasem de mai multe ori în aceeași noapte.

Azi e luni și azi noapte te-am visat tristă, aproape supărată. În ochi doar aveai o uimire a nevederii* pe care nu puteam s-o înțeleg. Nu știam ce să-ți spun și atunci te-am invitat la noi acasă.

Mi-ai promis că vei veni pe la 4 sau 5. Era prea devreme la 6, trebuia să-ți spun.

De când am plecat n-am mai citit nimic și oboseala care se adaugă acestui fapt face ca gândul [meu] să nu mai poată fi liber.

Iată de ce, când am început această scrisoare, mi-a fost teamă că nu mai am ce să-ți spun în cele 4 pagini. Iar plăcerea pe care o simt scriindu-ți mă face să țiu plicul și hârtia în față (chiar dacă nu am nimic de scris) pentru a trăi impresia că stăm de vorbă și că mă apropii [astfel] de tine.

Să nu crezi însă că teamanu voi avea ce să-ți scriu provine din faptul că nu mă mai gândesc la tine.

Dimpotrivă, atâtea am cugetat despre toate. Și parcă m-aș apuca uneori să le înșir[17]…Dar iar mă opresc, căci îmi zic: „poate nu-i încă timpul să vorbesc și [trebuie] să nu fac nimic”.

Mă prind alteori tristeți adânci ca niște nemărginiri și [aceasta ca și când] nimic parcă nu mi-ar ajunge în lume. Nici moartea nu-mi potolește această sete și neliniște.

Atunci mă întreb: „Blue eyes, tu vei avea puterea să-mi dai acea împăcare și acea dorință permanentă de a exista cu orice preț, pe care numai iubirea e cu putință[18] s-o dea?”.

Atunci mi te închipui în viața noastră comună viitoare și îmi ești atât de dragă gândindu-mă [la tine], încât îmi vine să sărut și să strâng la piept vântul care trece și mă răcorește.

Iar dacă până la urmă nu-mi vei răspunde în scris niciodată, eu voi continua, totuși, [să îți scriu], deși un trist gând își va face loc în inima mea, acela că poate îți sunt indiferent, că tot ceea ce îți mărturisesc deschis e primit cu neîncredere.

Nu voiesc [însă] să fie așa [să se petreacă astfel lucrurile], fiindcă ar însemna că totul se clădește pe temelii care se clatină.

Adresa de pe plic este justă [corectă], așa că îmi poți răspunde.


[1] Cuvânt eliminat de autor.

[2] Face frumoase, fără termeni de comparație.

[3] Să nu vorbesc despre viitor.

[4] Fiindcă încă înrolat în armată.

[5] Cum arătai când erai copilă.

[6] Desfătări.

[7] Da, tinerețea lor sufletească a fost veșnică și nu a îmbătrânit niciodată!

[8] Cei care își păstrează trupurile curate, în feciorie, în sfințenie.

[9] Care au o viață cumpătată, modestă, ascetică.

[10] Să li se dăruiască.

[11] Și aici Dumnezeiescul Ilie a profețit tocmai ceea ce avea să se petreacă cu el: descoperirea/ revelarea în ființa sa a Împărăției lui Dumnezeu, pe care a explicat-o soției sale și nouă cu multă dragoste.

[12] Și cu toate că Fericitul Ilie preia sau vorbește în graiul povestirilor românești el nu se referă decât la experierea Împărăției lui Dumnezeu, la care se referă ca la ceva cunoscut…deși acest lucru se va petrece după două-trei decenii de la momentul redactării scrisorii.

[13] Împacă totul…Mă împacă cu tot ce există…

[14] Dacă vom înțelege de ce unul sau altul au făcut un anume lucru…vom ști să ne iertăm reciproc.

[15] De dinainte.

[16] Să mi te confesezi în față, chiar dacă nu poți să îmi spui în scris ceea ce ai în inimă.

[17] Să scriu despre toate pe care le gândesc.

[18] Poate să o dea…

Did you like this? Share it: