Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 24 iulie 2011

Succes total

Cu ochii în lacrimi. Își căuta tatăl…sau mama…sau vecina de bloc…Nu știu pe care mai întâi…În orice caz se lovi de un stâlp, apoi de altul, începu să latre niște câini…Însă pianul era tot acolo! „Ce pot să fac…pentru ca să nu mă simt la fel de corupt? Unde să alerg? La cine?”.

Perorațiile ei erau de bun gust. De fapt gustul e cel care contează și la masă, și în viață, și când citești, și când faci gem de prune…și când te duci în cosmos și nu te mai întorci.

Gustul pentru esențe tari.

Gustul pentru carnea de berbec bine făcută pe grătar.

Gustul de om cu bun gust.

Plângea întruna. Mama ei era însă o fire puternică. Un fel de bolid. Un fel de zidul plângerii nearondate.  Dar și ea…plângea. Pentru că plânsul e un fel de medicament…Sau un fel de pandant la starea de chilărism sufletesc pe care o trăim zi de zi. Clipă de clipă. Veac de veac…

„Că, doamna profesoară…nu găsiți nicio soluție pentru fiica mea?!…”. „Ba da, doamnă: să își ia în serios datoriile de elev! Foarte simplu. Sau nimic mai simplu”.

Însă cum să învețe o fiică care plânge din senin…care se rujează din senin…care pierde timpul din senin? Pentru că, uneori, și ploaia vine din senin…și moartea vine din senin…și chiar din nor, din neplata ratei la bancă, din dragoste…din prostie…

Numai literatura este un non sens cu sens. Fiindcă atunci când nu înțelegi nimic, când ești bâtă de oină, totul e un non sens. Dar când vezi sensuri, când treci din sensuri în sensuri, când toate sensurile te duc la unicate, care scriu literatură…atunci literatura e un plâns în locul tuturora sau o luminare pentru toți sau o veselie pentru toți sau o limbă română pentru toți.

Vă rog să rețineți, doamnă, că pianul e în același loc. În același loc în care tot locul e în același loc! Și că, în cele din urmă, chiar dacă mai plângi, mai te doare, mai te trec transpirațiile…totul va fi bine. În mod evident!

Nu știu de unde atâta credință la o ziaristă care nu crede în cuvinte. Și cred că e cel mai penibil lucru să nu crezi în ceea ce faci. Adică să te duci, să măcăni 8 ore, să pleci…și să nu crezi, da, pur și simplu să nu crezi în ceea ce faci! Ba chiar să detești ceea ce faci.

Și pe el l-am văzut la rând. Trecea…Singura grimasă a lui a fost un rictus.

Bineînțeles că nu ar fi putut…că nu ar fi știut…că nu ar fi vrut, da, în definitiv, să îmi spună nimic. Pentru că e atât de prost când vrea să spună ceva…încât se reține la nimic…la nimicuri…dar vrea să știe de la tine câte în lună și-n stele. E și asta o strategie: frica prostului de muntele Himalaia.

O, ce glume! Ce vremuri de pomină!

Aaaaaa, că mai moare unul…că se mai naște altul…Dar ce folos?! Noi avem nevoie de tot mai mulți bani la buget. Nu vrem să se nască ci să moooooară! Să moară pe capete.

Ești pensionar?! Așa, și?!…Nu te-a ținut pământul acesta, mare și frumos, în spate, atâția ani? Dacă da…atunci ce mai aștepți?! Lasă și pe altul să mănânce o pâine. Mai mori și tu puțin că trebuie să trăim și noi, cei cu ceafa groasă, gușații, șmanglitorii, băieții cu nasurile pline de fumuri.

Da, o grozavă tiradă de adjective!

Pentru că cel mai important lucru e să ai adjective la tine…adjective calomniatoare prin care să împroști lingvistic…situația.

Da: în loc de scuipat folosești adjective!

Spre exemplu (că întotdeauna trebuie să dai exemple, pentru că unii nu înțeleg nicio buchie): e un om neinteresant. Neinteresant = adjectiv. Corelative ale lui: obișnuit, banal, fără culoare, care nu îți excită deloc interesul.

Și când spui că cineva e „neinteresant” înseamnă că ai vărsat oala de lături în capul lui. Da, direct în capul lui!

Astăzi însă am auzit o sudalmă de zile mari. Care? Asta: „om neadaptabil”.

Adică unul spunea despre altul că nu știe să se învârtească/ să se arânească/ să scoată banul călcându-și peste orice demnitate și conștiință. Și asta era o insultă în capul lui.

Adaptare are un sens frumos, de obicei: au trecut câteva zile și m-am adaptat din nou la viața la oraș. Însă când adaptare devine sinonim cu parvenire, atunci dacă nu devii o canalie înseamnă că nu ești respectabil.

Și iarăși mă întorc la stimabilul dicton: „Muriți voi, corupților, că alții vă vor locul!”. L-a spus cineva cu patos. Un mare om. Abia știa să scrie…Însă ceea ce contează…este că succesul total nu e întotdeauna un succes răsunător…ci și unul cumpărat.

Cum se scrie de comedie

Luând distanță față de subiect. Ca să râzi…trebuie să fii serios cu subiectul…serios până la îngroșarea fiecărui detaliu caracterologic aflat în om ca nuca în perete.

Pentru că râsul e moralizator.

Râsul serios educă.

Bășcălia doar terfelește subiectul, doar îl jigodește.

Acesta e motivul pentru care râsul jigodit nu depășește stadiul mentalității omului prost.

Căci ce e prostia altceva decât să te bucurinu știi, că nu ești, că nu faci nimic?

Omul prost râde de defectele vizibile ale oamenilor.

„Hă, hă, hă…nu are o mână, nu are un ochi, e cocoșat, are nasul strâmb, s-a împiedicat, are un muc la nas!…” = râs de prost.

Râsul serios e râsul de metehnele/neputințele ascunse ale oamenilor, ale acelor oameni care încearcă să le ascundă.

Râsul serios îți pune în palmă falsitatea ta interioară.

Cum să mai fugi de ea…când cel care te-a ironizat a intuit-o?

Și pentru aceasta a intuit-o: pentru că tu vroiai să o escamotezi, să o bagi ca pisica…în nisip.

Iar dacă vrei să nu fii subiect de râs fin…trebuie să nu joci niciodată la cacealma, să nu te dai altul decât ești.

O, nu contează!

Nu contează că pe mine mă enervează

că ai două belciuge în nas precum purceaua din cocină,

pedepsită astfel

ca să nu râme cimentul.

Și nici nu mă interesează, că fumezi ca un apucat,

fără să se te uiți și tu la cine e pe lângă tine.

Nu contează că pe mine mă interesează de tine.

Nu contează nici cât o capră brează.

Ceea ce contează e că pe tine nu te interesează niciun detaliu,

nici măcar unul,

și faci tot ceea ce dracii îți sugerează în cap,

când tu te crezi liber,

da, liber ca prostia

O, și de ce ar conta…dacă tu crezi că ne tragem din maimuțe?!

Căci dacă ne tragem din maimuțe…suntem niște instinctuali

de care nu se va lipi niciodată decența.

Dacă vrei să faci orice

trebuie să mă lași și pe mine să fac orice.

Să facem amândoi orice.

Pentru că asta contează: ca eu să gândesc la lucrurile cele mai bune pentru tine…pe când tu te crezi nedemn de ceva bun!

Tot atâtea ghilimele, fără de care totul e superbine

Dacă ai pensia mai mică…sau șomajul tot mai diafan

mănâncă pepene cu ghilimele,

bea apă minerală,

fă sport,

fă X și 0,

cumpără-ți lift…și o să fie mai bine!

Da, o să fie mai bine…la anul și la mulți ani!

O să fie explozie de bine.

Ia-ți pălărie de soare, mănâncă înghețată care îți cade

printre degete,

leagă-ți părul în coc,

eventual: învață limba română!

Pentru că va fi bine!

Vor curge ghilimele de bine în toate buzunarele,

capitalismul va fi o gumă de mestecat pentru orice maxilar,

la fiecare loc de muncă va fi un card pentru nevoi personale

și oamenii, toți oamenii ne vor zâmbi cu gura până la urechi,

ne vor îmbrățișa teribil de sugrumant

și de euforic.

O, va fi bine!

Atât de bine încât vom uita tot răul.

Îi vom uita pe nătărăii care ne-au făcut viața un chin,

pe cei față de care trebuie să fim recunoscători,

și vom deveni cu toții niște canalii,

niște fiare, niște protozoare amețite după bani,

după mulți bani,

după ghilimele de bani.

Vom vinde tot!

Ne vom vinde ca să parvenim.

Ne vom da ultimul bun simț, ultima conștiință, ultima batistă pe 5 lei,

chiar pe 2 lei, chiar gratis…

Ne vom vinde pentru că va fi superbine.

Ne vom urî cu dragoste, ne vom iubi cu sarcasm,

ne vom îmbrățișa cu indiferență.

O, da, da, va fi foarte bine!

Atât de ghilimelat de bine încât

nimeni nu va rămâne…cel mai prost din curtea școlii.

Epopeea infractorilor de memorie

Așa umblă această gașcă de infractori:

cu memoria recenzată continuu,

falsificată non stop,

pudrată cu vorbe bune pe cotorul cărților.

Oricâte flori, oricâte comunisme, oricâte soluții de despăduchere

ai arunca pe parchet…ei nu se îndoiesc niciodată

se mai poate fura,

că se mai pot da două rațe pentru un trafic de influență

și chiar o pot lua, pe fiica șefului de soție

în timp ce imprimanta tipărește bani falși

Pentru că soluția e să furi continuu și să nu te lași prins deloc.

Sau când te lași prins…să motivezi ceva politic.

Pentru că așa e loial, așa e participial

să furi memoria altora și să spui că e a ta,

să minți cu nerușinare și să spui că minciuna e o lacrimă cu sare,

să scrii ode, diode, metamorfoze celui iubit

până când îți umfli gura cu drăcuituri ca la ușa cortului.

Infractorii sunt înalți ca pasul șarpelui.

Ei se gudură prin sistemul tău de operare,

încet, ca nimeni, nici măcar vântul sau

pământul, să îi vadă.

Ei îți mișună în foldere.

Te întreabă despre câte în palmă și în sticla cu lapte.

Te descos, te cos, te înnoadă, te terfelesc, te iubesc, te

macină, te scutură, te proptesc în cuvinte, ca pe un snop de

dezacorduri,

te ridică la si bemol,

atât de încet…atât de sigur…că nici nu mai știi câte le-ai spus,

cât te-au furat,

cât te-au mâncat,

cât te-au…distrat…

Numai că ei sunt doar rotițe

Rotițe care duc la un motor.

De la un motor la un mortar.

De la un drac…la aprozar,

de la un cric…la un pitic,

de la algoritm din frunză la pătrat…la spațiul oval dintre două transpirații candide.

O, da, ei ne aud…dar nu ne înțeleg!

Și nu ne înțeleg pentru că nu au memorie, nu au inimă, nu au biografie, nu au soție, nu au țară, nu au Dumnezeu, nici cățel, nici conștiință, nici posteritate, nici dreptate, nici eleganță, nici clanță, nici faianță, nici speranță…

Ei doar ne fură.

Ei doar ne îndură.

Infractorii de memorie sunt niște carii ale vremurilor care ne mănâncă pe măsură ce lumea…devine tot mai frumoasă.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [5]

Scrisoarea nr. 12 (6 ianuarie 1945)

Plicul e în alb,

fără vreo trimitere pe el.

Blue Eyes,

Nu credeam niciodată că va veni această clipă. Dar a și trecut. Mi-e rușine de tot, de tot ce se întâmplă. Am crezut că noi vom fi altfel. Tu ai mărturisit că sunt și eu ca toți ceilalți[1].

Îți vei da seama că nu sunt așa ci altfel.

Dar tu ești ca toate celelalte? Vrei să te răzbuni? Răzbunarea se va întoarce asupra ta. Și te vei sfărâma, vei ajunge așa cum dorințele și ambițiile prostești te îndeamnă.

Eu mă voi înălța tot mai sus. Nu mă simt vinovat cu nimic. Dar nu pot îngădui să fiu umilit fără rost.

Vrei să te răzbuni?…Nu vei avea pe cine. Vei vedea din purtarea mea că nu am fost ca niciunul din cei pe care i-ai cunoscut.

De fapt îi disprețuiesc pe toți și cred că îi socotesc la justa lor valoare.

Pentru mine se va găsi, cred, cât de curând, o moarte onorabilă. Am destul curaj pentru orice. Sunt nițel mai hotărât și mai puternic în renunțare decât poate ți-ai închipuit.

Dacă renunț la tine și la frumusețea ta (pentru că am îndrăzneala să ți-o repet: „ești mai frumoasă decât îți dai seama singură”), renunț [fiind] conștient de sacrificiul pe care îl fac, de distrugerea vieților noastre pe care o provoc.

Dumnezeu îmi va da ceea ce tu nu mi-ai putut da. Eram un om mort și am înviat prin tine. Dar azi mă sting iarăși și pentru totdeauna.

În viața mea de acum înainte nu vor mai avea ce căuta femeile.Voi rămâne curat. Poate Dumnezeu a voit astfel: să nu mă întinez cu trupul unei femei, să nu gust plăcerile acestea, pământești.

Le vei gusta tu, în brațele cui vei dori. Eu nu ți-am inspirat atâta încredere și iubire încât să-mi dărui totul.

De fapt nici nu ți-am cerut [acest lucru] și cred că nici n-aș fi primit dacă mi-ai fi dăruit corpul tău. Dar acesta e un fapt secundar, fără importanță.

Ceea ce am dorit eu a fost să-ți înalț sufletul alături de al meu. N-am izbutit.

Ceea ce dorești tu este să-mi cobori sufletul. Nu vei izbuti.

Sunt ca toți ceilalți, este adevărat, dar ceea ce mă deosebește de ei este tocmai faptul că nu vreau să fiu ca toți ceilalți. Și nu voi fi.

Am crezut că sufletul meu neliniștit și chinuit își va găsi alinare lângă al tău. Am sperat că voi găsi acea înțelegere caldă, iubirea dezinteresată, care să-mi dea putere și viață.

Nu am găsit decât minciună, viclenie, înșelare…și acum răzbunare și otravă.

Îngerul meu, îngerul meu, unde ești?!…

Te credeam un înger, îngerul meu păzitor. Așa te visam. Ce bine era să fi rămas numai cu visul! N-aș fi cunoscut niciodată răul de care este capabilă o femeie.

Totuși te binecuvintez pentru tot chinul și durerea pe care mi le-ai pricinuit. Eu te-am iubit și te voi iubi.

Iar tu, dacă în[tr-]adevăr ești un înger și în[tr-]adevăr mă iubești, vei veni să mă cauți, să mă salvezi din chinurile, din iadul în care mă aruncă dragostea.

Eu nu voi veni la tine. Tu poți veni.

Tu mă poți mântui. Tu mă poți pierde.

E așa de puțin lucru un suflet pierdut pe lume?

Dacă se va pierde și al meu, tu ești vinovată. Eu te voi blestema dacă mă vei pierde. Te voi blestema pe tine, căci pe tine te-am iubit mai mult decât pe mine însumi.

E atât de dureros pentru mine că termin aceste rânduri…Cel puțin așa te simțeam aproape. Iar acum viața mea se stinge…Cine îmi va da viață?!

Dumnezeule, nu mă părăsi! Lacrimile îmi sunt singurul sprijin.

***

Scrisoarea nr. 13 (11 iulie 1945)

Expeditor: [Fără nume],

str. Biserica Sfântul Nicolae,

nr. 9,

suburbia: Dudești Cioplea,

tramvai 18,

[București]

Fără destinatar

Blue Eyes,

Încep cu două fraze scrise undeva departe [în timp], când nu puteam face altceva decât să pândesc la trecut, la umbrele lui.

„Eram în vremea când trupurile noastre, când trupurile noastre nu mai erau fragede și purpurii de copilăria abia trecută, ci la vârsta în care trupul e strălucire purificată de flăcări și umbre ce le-am bântuit și urmărit.

Formele nu mai zvâcneau de vise și înflorire, cuprinse de avânt abia stăpânit și rotunjit, ci erau înțelept arcuite de acorduri ce se înțelegeau în adânc, fremătând glasuri, cu arome din trecut, stins în frumusețe de gând și dorință”.

În seara acelei vești triste am citit scrisoarea ce trebuia s-o citesc de acum aproape un an…Și am lăsat lacrimile să curgă…Și am crezut că tu le simți oriunde ai fi. Că nu sunt pentru mine…Căci niciodată nu mi-am plâns destinul[2]. Ci [am plâns] pentru frumusețea ta și pentru visul pe care Dumnezeu îl poate sorti pieirii…

Tu [ți-]ai făurit un ideal și sperai că îl găsisei, iar eu am avut un ideal și o credință și când erau să moară am salvat totul prin tine.

Și am vrut să fac din tine vis și zână de basm, mângâiere și înger al sufletului meu. Iar acum soarta[3] poate ar vrea să te las în lumea aspră, care sugrumă și chinuie tot ce este frumos, divin.

Dar de voi muri te voi lua cu mine, logodnică și mireasă a duhului meu. Mă vei ierta că îți răpesc viața aceasta trecătoare și că te voi atrage în alta, eternă și nebănuit de luminoasă și de dulce, pe care eu am întrezărit-o uneori încă trăind pe pământ[4] și pentru aceasta nu mă tem ci mă bucur.

De aceea te-am ales: ca să te ridic [împreună] cu mine peste viața de aici, [care este] trecătoare și bântuită de necazuri și moarte.

Cer Celui de sus[5] să te întărească și să te dăruiască mie. Nunta pe care am visat-o amândoi va fi în ceruri, sub ocrotirea Îngerilor.

Vino la mine Mireasă, așa cum niciuna dintre fecioare nu s-a dus la mirele ei drag!

Îndrăznește așa cum am îndrăznit și eu!

Peste moarte treci și vino aici!

Căci tu mă iubești, o știu, așa cum știu că te iubesc.

Între noi e credința și dragostea. Și amândoi [suntem] într-o singură ființă, după cum vrem*.

Dacă vom crede, îndoiala dintre noi va pieri. Și atunci vom fi aproape de Dumnezeu. Căci noi ne iubim prin și în Dumnezeu, Care este atât de puternic și mare că trebuie să ne ascundem fața de El (cât suntem pe pământ) și să ne pierdem în lucruri deopotrivă noi, să fugim de măreția ce ni se arată când ne apropiem de El sau să ne umilim urmând soarta oamenilor, nu a zeilor[6], ca să nu fim striviți de conștiința nimicniciei și a slăbiciunii noastre și de presimțirea* slavei Sale.

Pentru că am văzut că poezia te atrage și te încântă, cum [mi-]ai mărturisit povestindu-mi de[spre] noaptea aceea din cimitir…

Eu am bănuit demult, din înfățișarea ta, plăcerea pentru poezie.

Da, frumusețea acestei lumi n-o pot vedea în[tr-]adevăr decât ochii, chipurile și sufletele care au în ele strălucirea ei, farmecele ei.

De aceea îți dezvălui acest secret al meu[7], pentru a mă dărui ție așa cum sunt. Pe tine te-am gândit la fel [ca mine], de aceea ascultă și iartă.

Celui iubit

Coaptă și rod m-am dăruit ție,

necunoscutei, doritoarei guri,

numai să mă consumi,

inima, trupul hrană să-ți fie.

*

Din ochi negri care mă sorb,

să ucid setea ce mi te fură!

Semn împlinirii în destin orb

să cresc în tine fără făptură.

*

Tu erai și tu ești și rămâi,

exist ca umbra în nopți de bine,

pământ și apă urcând la tine

ființa-mi schimbată-n tămâi[8].

*

Așa [te-]am gândit și te-am închipuit acum aproape 4 luni, când am scris aceste versuri, și altele pe care ți le voi transcrie și dărui, pentru că tu mi le-ai inspirat.

*

Din ochii tăi adâncitori

dezlănțuiri aud

ce-mprăștie suflarea-mi.

Ci eu te simt cum mori

– din vrăjile de nud*

dorind – în răsuflarea-mi.


[1] Fragmentul aldinat este subliniat de către autor în text.

[2] Viața.

[3] Tot despre viață e vorba.

[4] Și aici avem mărturia directă a Fericitului Ilie cum că a avut experiențe mistice încă înainte de a se căsători, de foarte de tânăr. Când scria aceste rânduri avea 26 de ani…

[5] Lui Dumnezeu.

[6] Aici cu sensul de Sfinți și nu de făpturi imaginate.

[7] Secretul era acela, că pentru prima dată îi spunea că scrie poeme.

[8] Formă contrasă a lui tămâie.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno