Așa umblă această gașcă de infractori:
cu memoria recenzată continuu,
falsificată non stop,
pudrată cu vorbe bune pe cotorul cărților.
Oricâte flori, oricâte comunisme, oricâte soluții de despăduchere
ai arunca pe parchet…ei nu se îndoiesc niciodată
că se mai poate fura,
că se mai pot da două rațe pentru un trafic de influență
și chiar o pot lua, pe fiica șefului de soție…
în timp ce imprimanta tipărește bani falși…
Pentru că soluția e să furi continuu și să nu te lași prins deloc.
Sau când te lași prins…să motivezi ceva politic.
Pentru că așa e loial, așa e participial
să furi memoria altora și să spui că e a ta,
să minți cu nerușinare și să spui că minciuna e o lacrimă cu sare,
să scrii ode, diode, metamorfoze celui iubit
până când îți umfli gura cu drăcuituri ca la ușa cortului.
Infractorii sunt înalți ca pasul șarpelui.
Ei se gudură prin sistemul tău de operare,
încet, ca nimeni, nici măcar vântul sau
pământul, să îi vadă.
Ei îți mișună în foldere.
Te întreabă despre câte în palmă și în sticla cu lapte.
Te descos, te cos, te înnoadă, te terfelesc, te iubesc, te
macină, te scutură, te proptesc în cuvinte, ca pe un snop de
dezacorduri,
te ridică la si bemol,
atât de încet…atât de sigur…că nici nu mai știi câte le-ai spus,
cât te-au furat,
cât te-au mâncat,
cât te-au…distrat…
Numai că ei sunt doar rotițe…
Rotițe care duc la un motor.
De la un motor la un mortar.
De la un drac…la aprozar,
de la un cric…la un pitic,
de la algoritm din frunză la pătrat…la spațiul oval dintre două transpirații candide.
O, da, ei ne aud…dar nu ne înțeleg!
Și nu ne înțeleg pentru că nu au memorie, nu au inimă, nu au biografie, nu au soție, nu au țară, nu au Dumnezeu, nici cățel, nici conștiință, nici posteritate, nici dreptate, nici eleganță, nici clanță, nici faianță, nici speranță…
Ei doar ne fură.
Ei doar ne îndură.
Infractorii de memorie sunt niște carii ale vremurilor care ne mănâncă pe măsură ce lumea…devine tot mai frumoasă.
Lasă un răspuns