Scrisoarea nr. 12 (6 ianuarie 1945)

Plicul e în alb,

fără vreo trimitere pe el.

Blue Eyes,

Nu credeam niciodată că va veni această clipă. Dar a și trecut. Mi-e rușine de tot, de tot ce se întâmplă. Am crezut că noi vom fi altfel. Tu ai mărturisit că sunt și eu ca toți ceilalți[1].

Îți vei da seama că nu sunt așa ci altfel.

Dar tu ești ca toate celelalte? Vrei să te răzbuni? Răzbunarea se va întoarce asupra ta. Și te vei sfărâma, vei ajunge așa cum dorințele și ambițiile prostești te îndeamnă.

Eu mă voi înălța tot mai sus. Nu mă simt vinovat cu nimic. Dar nu pot îngădui să fiu umilit fără rost.

Vrei să te răzbuni?…Nu vei avea pe cine. Vei vedea din purtarea mea că nu am fost ca niciunul din cei pe care i-ai cunoscut.

De fapt îi disprețuiesc pe toți și cred că îi socotesc la justa lor valoare.

Pentru mine se va găsi, cred, cât de curând, o moarte onorabilă. Am destul curaj pentru orice. Sunt nițel mai hotărât și mai puternic în renunțare decât poate ți-ai închipuit.

Dacă renunț la tine și la frumusețea ta (pentru că am îndrăzneala să ți-o repet: „ești mai frumoasă decât îți dai seama singură”), renunț [fiind] conștient de sacrificiul pe care îl fac, de distrugerea vieților noastre pe care o provoc.

Dumnezeu îmi va da ceea ce tu nu mi-ai putut da. Eram un om mort și am înviat prin tine. Dar azi mă sting iarăși și pentru totdeauna.

În viața mea de acum înainte nu vor mai avea ce căuta femeile.Voi rămâne curat. Poate Dumnezeu a voit astfel: să nu mă întinez cu trupul unei femei, să nu gust plăcerile acestea, pământești.

Le vei gusta tu, în brațele cui vei dori. Eu nu ți-am inspirat atâta încredere și iubire încât să-mi dărui totul.

De fapt nici nu ți-am cerut [acest lucru] și cred că nici n-aș fi primit dacă mi-ai fi dăruit corpul tău. Dar acesta e un fapt secundar, fără importanță.

Ceea ce am dorit eu a fost să-ți înalț sufletul alături de al meu. N-am izbutit.

Ceea ce dorești tu este să-mi cobori sufletul. Nu vei izbuti.

Sunt ca toți ceilalți, este adevărat, dar ceea ce mă deosebește de ei este tocmai faptul că nu vreau să fiu ca toți ceilalți. Și nu voi fi.

Am crezut că sufletul meu neliniștit și chinuit își va găsi alinare lângă al tău. Am sperat că voi găsi acea înțelegere caldă, iubirea dezinteresată, care să-mi dea putere și viață.

Nu am găsit decât minciună, viclenie, înșelare…și acum răzbunare și otravă.

Îngerul meu, îngerul meu, unde ești?!…

Te credeam un înger, îngerul meu păzitor. Așa te visam. Ce bine era să fi rămas numai cu visul! N-aș fi cunoscut niciodată răul de care este capabilă o femeie.

Totuși te binecuvintez pentru tot chinul și durerea pe care mi le-ai pricinuit. Eu te-am iubit și te voi iubi.

Iar tu, dacă în[tr-]adevăr ești un înger și în[tr-]adevăr mă iubești, vei veni să mă cauți, să mă salvezi din chinurile, din iadul în care mă aruncă dragostea.

Eu nu voi veni la tine. Tu poți veni.

Tu mă poți mântui. Tu mă poți pierde.

E așa de puțin lucru un suflet pierdut pe lume?

Dacă se va pierde și al meu, tu ești vinovată. Eu te voi blestema dacă mă vei pierde. Te voi blestema pe tine, căci pe tine te-am iubit mai mult decât pe mine însumi.

E atât de dureros pentru mine că termin aceste rânduri…Cel puțin așa te simțeam aproape. Iar acum viața mea se stinge…Cine îmi va da viață?!

Dumnezeule, nu mă părăsi! Lacrimile îmi sunt singurul sprijin.

***

Scrisoarea nr. 13 (11 iulie 1945)

Expeditor: [Fără nume],

str. Biserica Sfântul Nicolae,

nr. 9,

suburbia: Dudești Cioplea,

tramvai 18,

[București]

Fără destinatar

Blue Eyes,

Încep cu două fraze scrise undeva departe [în timp], când nu puteam face altceva decât să pândesc la trecut, la umbrele lui.

„Eram în vremea când trupurile noastre, când trupurile noastre nu mai erau fragede și purpurii de copilăria abia trecută, ci la vârsta în care trupul e strălucire purificată de flăcări și umbre ce le-am bântuit și urmărit.

Formele nu mai zvâcneau de vise și înflorire, cuprinse de avânt abia stăpânit și rotunjit, ci erau înțelept arcuite de acorduri ce se înțelegeau în adânc, fremătând glasuri, cu arome din trecut, stins în frumusețe de gând și dorință”.

În seara acelei vești triste am citit scrisoarea ce trebuia s-o citesc de acum aproape un an…Și am lăsat lacrimile să curgă…Și am crezut că tu le simți oriunde ai fi. Că nu sunt pentru mine…Căci niciodată nu mi-am plâns destinul[2]. Ci [am plâns] pentru frumusețea ta și pentru visul pe care Dumnezeu îl poate sorti pieirii…

Tu [ți-]ai făurit un ideal și sperai că îl găsisei, iar eu am avut un ideal și o credință și când erau să moară am salvat totul prin tine.

Și am vrut să fac din tine vis și zână de basm, mângâiere și înger al sufletului meu. Iar acum soarta[3] poate ar vrea să te las în lumea aspră, care sugrumă și chinuie tot ce este frumos, divin.

Dar de voi muri te voi lua cu mine, logodnică și mireasă a duhului meu. Mă vei ierta că îți răpesc viața aceasta trecătoare și că te voi atrage în alta, eternă și nebănuit de luminoasă și de dulce, pe care eu am întrezărit-o uneori încă trăind pe pământ[4] și pentru aceasta nu mă tem ci mă bucur.

De aceea te-am ales: ca să te ridic [împreună] cu mine peste viața de aici, [care este] trecătoare și bântuită de necazuri și moarte.

Cer Celui de sus[5] să te întărească și să te dăruiască mie. Nunta pe care am visat-o amândoi va fi în ceruri, sub ocrotirea Îngerilor.

Vino la mine Mireasă, așa cum niciuna dintre fecioare nu s-a dus la mirele ei drag!

Îndrăznește așa cum am îndrăznit și eu!

Peste moarte treci și vino aici!

Căci tu mă iubești, o știu, așa cum știu că te iubesc.

Între noi e credința și dragostea. Și amândoi [suntem] într-o singură ființă, după cum vrem*.

Dacă vom crede, îndoiala dintre noi va pieri. Și atunci vom fi aproape de Dumnezeu. Căci noi ne iubim prin și în Dumnezeu, Care este atât de puternic și mare că trebuie să ne ascundem fața de El (cât suntem pe pământ) și să ne pierdem în lucruri deopotrivă noi, să fugim de măreția ce ni se arată când ne apropiem de El sau să ne umilim urmând soarta oamenilor, nu a zeilor[6], ca să nu fim striviți de conștiința nimicniciei și a slăbiciunii noastre și de presimțirea* slavei Sale.

Pentru că am văzut că poezia te atrage și te încântă, cum [mi-]ai mărturisit povestindu-mi de[spre] noaptea aceea din cimitir…

Eu am bănuit demult, din înfățișarea ta, plăcerea pentru poezie.

Da, frumusețea acestei lumi n-o pot vedea în[tr-]adevăr decât ochii, chipurile și sufletele care au în ele strălucirea ei, farmecele ei.

De aceea îți dezvălui acest secret al meu[7], pentru a mă dărui ție așa cum sunt. Pe tine te-am gândit la fel [ca mine], de aceea ascultă și iartă.

Celui iubit

Coaptă și rod m-am dăruit ție,

necunoscutei, doritoarei guri,

numai să mă consumi,

inima, trupul hrană să-ți fie.

*

Din ochi negri care mă sorb,

să ucid setea ce mi te fură!

Semn împlinirii în destin orb

să cresc în tine fără făptură.

*

Tu erai și tu ești și rămâi,

exist ca umbra în nopți de bine,

pământ și apă urcând la tine

ființa-mi schimbată-n tămâi[8].

*

Așa [te-]am gândit și te-am închipuit acum aproape 4 luni, când am scris aceste versuri, și altele pe care ți le voi transcrie și dărui, pentru că tu mi le-ai inspirat.

*

Din ochii tăi adâncitori

dezlănțuiri aud

ce-mprăștie suflarea-mi.

Ci eu te simt cum mori

– din vrăjile de nud*

dorind – în răsuflarea-mi.


[1] Fragmentul aldinat este subliniat de către autor în text.

[2] Viața.

[3] Tot despre viață e vorba.

[4] Și aici avem mărturia directă a Fericitului Ilie cum că a avut experiențe mistice încă înainte de a se căsători, de foarte de tânăr. Când scria aceste rânduri avea 26 de ani…

[5] Lui Dumnezeu.

[6] Aici cu sensul de Sfinți și nu de făpturi imaginate.

[7] Secretul era acela, că pentru prima dată îi spunea că scrie poeme.

[8] Formă contrasă a lui tămâie.

Did you like this? Share it: