Succes total
Cu ochii în lacrimi. Își căuta tatăl…sau mama…sau vecina de bloc…Nu știu pe care mai întâi…În orice caz se lovi de un stâlp, apoi de altul, începu să latre niște câini…Însă pianul era tot acolo! „Ce pot să fac…pentru ca să nu mă simt la fel de corupt? Unde să alerg? La cine?”.
Perorațiile ei erau de bun gust. De fapt gustul e cel care contează și la masă, și în viață, și când citești, și când faci gem de prune…și când te duci în cosmos și nu te mai întorci.
Gustul pentru esențe tari.
Gustul pentru carnea de berbec bine făcută pe grătar.
Gustul de om cu bun gust.
Plângea întruna. Mama ei era însă o fire puternică. Un fel de bolid. Un fel de zidul plângerii nearondate. Dar și ea…plângea. Pentru că plânsul e un fel de medicament…Sau un fel de pandant la starea de chilărism sufletesc pe care o trăim zi de zi. Clipă de clipă. Veac de veac…
„Că, doamna profesoară…nu găsiți nicio soluție pentru fiica mea?!…”. „Ba da, doamnă: să își ia în serios datoriile de elev! Foarte simplu. Sau nimic mai simplu”.
Însă cum să învețe o fiică care plânge din senin…care se rujează din senin…care pierde timpul din senin? Pentru că, uneori, și ploaia vine din senin…și moartea vine din senin…și chiar din nor, din neplata ratei la bancă, din dragoste…din prostie…
Numai literatura este un non sens cu sens. Fiindcă atunci când nu înțelegi nimic, când ești bâtă de oină, totul e un non sens. Dar când vezi sensuri, când treci din sensuri în sensuri, când toate sensurile te duc la unicate, care scriu literatură…atunci literatura e un plâns în locul tuturora sau o luminare pentru toți sau o veselie pentru toți sau o limbă română pentru toți.
Vă rog să rețineți, doamnă, că pianul e în același loc. În același loc în care tot locul e în același loc! Și că, în cele din urmă, chiar dacă mai plângi, mai te doare, mai te trec transpirațiile…totul va fi bine. În mod evident!
Nu știu de unde atâta credință la o ziaristă care nu crede în cuvinte. Și cred că e cel mai penibil lucru să nu crezi în ceea ce faci. Adică să te duci, să măcăni 8 ore, să pleci…și să nu crezi, da, pur și simplu să nu crezi în ceea ce faci! Ba chiar să detești ceea ce faci.
Și pe el l-am văzut la rând. Trecea…Singura grimasă a lui a fost un rictus.
Bineînțeles că nu ar fi putut…că nu ar fi știut…că nu ar fi vrut, da, în definitiv, să îmi spună nimic. Pentru că e atât de prost când vrea să spună ceva…încât se reține la nimic…la nimicuri…dar vrea să știe de la tine câte în lună și-n stele. E și asta o strategie: frica prostului de muntele Himalaia.
O, ce glume! Ce vremuri de pomină!
Aaaaaa, că mai moare unul…că se mai naște altul…Dar ce folos?! Noi avem nevoie de tot mai mulți bani la buget. Nu vrem să se nască ci să moooooară! Să moară pe capete.
Ești pensionar?! Așa, și?!…Nu te-a ținut pământul acesta, mare și frumos, în spate, atâția ani? Dacă da…atunci ce mai aștepți?! Lasă și pe altul să mănânce o pâine. Mai mori și tu puțin că trebuie să trăim și noi, cei cu ceafa groasă, gușații, șmanglitorii, băieții cu nasurile pline de fumuri.
Da, o grozavă tiradă de adjective!
Pentru că cel mai important lucru e să ai adjective la tine…adjective calomniatoare prin care să împroști lingvistic…situația.
Da: în loc de scuipat folosești adjective!
Spre exemplu (că întotdeauna trebuie să dai exemple, pentru că unii nu înțeleg nicio buchie): e un om neinteresant. Neinteresant = adjectiv. Corelative ale lui: obișnuit, banal, fără culoare, care nu îți excită deloc interesul.
Și când spui că cineva e „neinteresant” înseamnă că ai vărsat oala de lături în capul lui. Da, direct în capul lui!
Astăzi însă am auzit o sudalmă de zile mari. Care? Asta: „om neadaptabil”.
Adică unul spunea despre altul că nu știe să se învârtească/ să se arânească/ să scoată banul călcându-și peste orice demnitate și conștiință. Și asta era o insultă în capul lui.
Adaptare are un sens frumos, de obicei: au trecut câteva zile și m-am adaptat din nou la viața la oraș. Însă când adaptare devine sinonim cu parvenire, atunci dacă nu devii o canalie înseamnă că nu ești respectabil.
Și iarăși mă întorc la stimabilul dicton: „Muriți voi, corupților, că alții vă vor locul!”. L-a spus cineva cu patos. Un mare om. Abia știa să scrie…Însă ceea ce contează…este că succesul total nu e întotdeauna un succes răsunător…ci și unul cumpărat.