Scrisoarea nr. 14 (14 iulie 1945)

Plic în alb.

Îmbucurat extaz,

Ieri nu te-am văzut și azi mi-e așa [de] dor de tine, că de te voi întâlni…am să te sărut

Dar cum?…Te voi săruta din ochi cu privirile, din chip cu surâsul gurii.

Tu vei zâmbi spunându-mi: „Am ghicit! Știu ce vrei și ce-ai făcut”…

Atunci bucuria ne tresaltă pașii și ne plecăm din umeri.

Unul către altul frunțile ni le îndreptăm, lin și insesizabil, [pentru] ca nimeni să nu observe, în afară de sufletele noastre care se alipesc doritor pe deasupra trupurilor noastre.

Ca să te am mai mult prezentă, iată îți transcriu ceva de altădată, când era primăvară și tu erai departe.

*

E ziua ta, Blue eyes,

și poate gându-ți

va fi ca o salcie-nflorită

primindu-L pe Iisus

în fluturări sau așternută.

*

Simțirea ta neprihănită,

în simplitate pură,

asemeni exalării

din florile pletoasei,

duios, plecatei sălcii,

oare în taina lină,

ce crește printre denii,

ce se aud pășind

spre turle de Biserici,

de lună argintie;

oare în lina taină

simțirea înviată*

de lacrimile sfintei,

uitatei așteptări,

tu n-o supui visând

și tremurând de drag

asemuitei umbre,

ce umblă în văzduh,

părelnic și real?…

*

Blue eyes, poate [că] merit să mă uiți. Căci eu n-am putut să-ți dau decât durere și așteptare chinuitoare.

De nu voi muri, câți ani să mai aștepți?!…

De ce să-ți pierzi tinerețea, frumusețea vieții pentru mine?

Mă doare nespus cântecul tău: „am rătăcit firul vieții, farmecul tinereții, de dragul ochilor tăi”.

Să pierd numai eu sensul vieții, dacă destinul[1] e prea aspru. De ce să te chinui cu mine?

Te iubesc prea mult ca să nu-ți doresc decât fericirea.

De aceea, dacă [îți] găsești fericirea și iubirea altundeva, uită-mă!

Căci așa mi-a fost soarta: toate minunile dragi să-mi treacă pe dinainte ca umbrele, să nu le pot opri, și până la moarte să doresc, să plâng cu mâinile întinse în zadar.

Deci, ești dezlegată [de mine][2] să faci ce vei voi atunci când nu voi mai fi sau chiar de voi fi, [dacă] voi fi departe [de tine], fără putință de întoarcere. Desigur, [asta] fără voia mea, ispășindu-mi îndrăzneala de a fi acționat și trăit conform credinței mele[3].

Chinul pustietății va fi îndoit mai greu pentru mine.

Când nici pe tine nu te voi avea (aci scriind acestea, ochii mi se umplură de lacrimi), nici speranțe că te voi regăsi.

Însă voi încerca să mă bucur auzind că tu ești fericită, oriunde, oricând, oriunde și cu oricine.

Mă voi ruga pentru voi, pentru fericirea ta.

Anii întunecați[4], care vor urma pentru mine, de ce să-i înduri și tu, care nu porți nicio vină?

Ar fi nedrept să suferit tu din cauza destinului meu[5].

Nu ți-am spus [acest lucru până acum]. Dar și pentru aceasta n-am vrut să te cunosc mai demult: pentru motivul că știam ce chinuri trebuie să îndure[6] (pe care eu nu am puterea să le înlătur) femeia care va trebui să-mi stea alături.

Mă întreb [de unul] singur acum și mă frâng[7]: „De ce tocmai pe tine, la care [eu] țin mai mult decât la mine, Dumnezeu a voit să te aleg să împărtășești din întunecatul, nemilosul meu drum spre țări de lumină și ceruri[8], dar drum ce trece prin prăpăstii și moarte?”.

Blue eyes, de aceea trebuie să mor…Iar tu, prin moartea mea, vei câștiga puterea vieții mele. Căci ți-o dăruiesc ție, ca să trăiesc [tot] înainte prin tine, și tu să fii întruparea fericirii mele de a trăi și a contempla frumusețea, a bucuriei, care realizată nu și-a găsit liniștea încă, iar mormântul n-o poate cuprinde, precum nici moartea n-o poate reține.

Doamne, fă să fie altfel de cum prevăd!

Și dragostea ce mi-ai dăruit-o să ne-o binecuvintezi într-o zi, când vom fi doar noi doi!

Și Tu, sub forma unui călugăr bătrân, [care vorbește] în cuvinte de miere, să ne așezi pe frunte și în inimi Tainele Sfintei Tale încuviințări, unindu-ne pentru aici și pentru vecie.

***

Scrisoarea nr. 15 (30 iulie 1945)

Plic în alb.

Blue Eyes,

nu mai pune întrebări!…Căci [atunci] și eu voi întreba.

De ce privești așa insistent către un bărbat? Ca să vezi dacă devin gelos sau fiindcă simți nevoia de a[-i] privi și pe alții, fiindcă eu nu îți satisfac toată setea de viață și iubire?…

Dacă îmi amintești mereu de „rusul” de astă iarnă, [atunci] îți închipui că eu cred că numai l-ai privit și simpatizat.

Eu pot bănui [de aici] că v-ați sărutat și îmbrățișat.

Știu, este omenește să nu reziști naturii, imperativelor ei, farmecelor ei…[Însă] de ce provoci asemenea situații? Ca eu să mă destăinui? Ca eu să mă turbur și să te iubesc cu înverșunarea și teama că te voi pierde?

Se poate [însă] să provoci contrariul[9]. Adică iubirea mea să se transforme în sete[a] de a te zdrobi, în ură sau să mă faci să te trec în rândul tuturor celorlalte [fete], care nu merită nici iubire, nici sacrificiu, nici măcar o privire!

Vom suferi amândoi…Căci chiar în ura mea voi simți iubire neîmplinită și fără sfârșit mă voi consuma[10].

Și voi fi atunci, totuși, fără putința de a reveni la tine. Căci hotărârile mele odată luate nu mai revin asupra lor[11].

Mai repede aș muri de dragul și de dorul tău decât să mai încerc a doua oară iubirea pe care mi-ai respins-o sau pe care acum o disprețuiești.

Căci eu am hotărât odată [pentru totdeauna] că tu ești singura mea iubire și [că] nu te voi părăsi niciodată. Și o voi păstra chiar [și] atunci când mă vei părăsi, cu singura deosebire că nu-ți voi mai vorbi de[spre] dragostea mea pentru tine [și] nici nu ți-o voi mai arăta prin nimic.

Căci glasul și privirile îmi vor amuți și nu te vor mai cânta când ne vom vedea. Și totuși, [în inima mea] te voi cânta și [voi] privi în visul meu din trecut.

Dacă vrei să mă încerci, [atunci] ia aminte să nu dai naștere la sentimente nepotrivite și inutile, dăunătoare fericirii noastre, din cauza destăinuirilor pe care le vei face și le voi face fără să vrem!

Dacă încerci să lupți cu mine în felul acesta, eu voi fi biruitor totdeauna.

Tu mă poți ucide, dar nu-mi vei putea ucide iubirea.

Tu poți pieri și cădea între ființele fără inimă și credință (ceea ce ar fi pentru tine mai rău decât moartea) dar iubirea noastră va trăi înainte, în puritatea și sfințenia pe care am făurit-o și o voi întreține eu, veșnic îndurerat, fără noroc în dragoste și viață, dar mereu prin durere spiritualizat[12], urcând spre iubirea Celui de sus[13].

Dacă ai știi cât tremur[14] pentru această iubire, pe care am pus-o prag și împărtășanie[15] între viață și moarte, ai înțelege de ce mă simt atât de aproape de moarte când te privesc.


[1] Viața mea.

[2] Îți dau voie, consimt să faci ce vrei cu viața ta.

[3] A încrederii mele că trebuie să fac ceea ce simt să fac, ceea ce conștiința mea mă învață.

[4] Și iarăși o presimțire/ o vedere înainte a viitorului său, cu prea greii și dureroșii ani de închisoare.

[5] Atenționăm din nou asupra faptului, că Fericitul Ilie nu credea în ideea de destin/ de soartă în sens păgân, în care viața omului e cu totul prestabilită și el nu poate face nimic să o schimbe, ci folosește pe destin cu sensul de viață, de propria-i viață socială, care e dură, nemiloasă cu el.

[6] Să îndure…au fost subliniate de autor în manuscris.

[7] Mă chinui să înțeleg.

[8] Din nou vederi înainte cutremurătoare…pentru că experiența extatică, dumnezeiască a început să se petreacă după 20-30 de ani în viața lui.

[9] Dragostei.

[10] Mă voi întrista, necăji interior toată ziua.

[11] Și așa a trăit toată viața: fiind cu totul determinat în hotărârile pe care le lua!

[12] Din nou o vedere înainte a vieții sale.

[13] A lui Dumnezeu.

[14] Cât mă îngrijorez.

[15] Cu sensul de legătură între viață și moarte.

Did you like this? Share it: