26 iulie 2011: s-a descoperit mormântul Sfântului Apostol Filip
Arheologul italian Francesco D’Andria a descoperit la Hierapolis (Pamukkale), în vestul Turciei, mormântul Sfântului Apostol Filip.
Despre Hierapolis.
Zi: 27 iulie 2011
Teologie pentru azi sau asumarea cotidiană a unei identități
Scrisesem peste 80 de cărți de literatură esențialistă (poezie, roman, nuvelă, teatru, aforistică), pictasem, desenasem, sculptasem, fusesem o prezență culturală și duhovnicească pentru un grup restrâns. Mă interesa să fiu, să experimentez și nu să pozez. Iar notorietatea era o povară pentru mine, pentru că scriam mai mult decât puteam să fiu editat.
Din 1999 am renunțat la literatură și artă (lăsând zeci de proiecte în aer) și m-am dedicat scrisului teologic, comentariului și traducerilor teologice. Și alături de cărțile de literatură și de arta mea au început să apară, în mod providențiat, cărțile de teologie, traducerile, comentariile teologice ale noii mele vieți.
Prea multe pentru prima perioadă…din ce în ce mai multe pentru a doua.
De aceea, 2006 (anul în care a început să se contureze fenomenul mediatic al blogului în spațiul românesc) m-a găsit cu multe cărți în arhivă, necunoscute de mulți și cu o experiență vastă de scriitor, artist, cititor, teolog, care mă făcea apt să fiu online.
Și din 6 decembrie 2006 platforma noastră Teologie pentru azi a început să surprindă pas cu pas, să uimească sau să enerveze rău de tot pe cei care nu știau cine suntem și de ce scriem cum scriem.
Și aceasta, pentru că atât eu, cât și soția mea, Gianina Maria-Cristina Picioruș, avem în spate o experiență scriitoricească amplă și apoi una academică, parcursă în mod existențial și nu prin sărirea treptelor, care ne fac capabili să dezvoltăm teme sau să ținem trează atenția prin ceea ce propunem la nivel online.
Din acest motiv, Teologie pentru azi (un proiect teologic și cultural în derulare) nu a avut niciodată imaginea unui exercițiu amatorist (pentru că nu a fost un experiment, o joacă, o intrare în trend) ci a profesionalizat un mod de a fi: al ortodoxului cu studii academice care trăiește în postmodernitate.
Și noi ne-am asumat dintru început, din perspectivă ortodoxă, să subliniem „o altfel de postmodernitate”, pentru că postmodernitatea, ca epocă istorică și nu ca ideologie, este și epoca ortodocșilor, ca unii care trăim aici și acum.
Cu alte cuvinte scriem pentru ortodocși postmoderni, adică pentru ortodocșii de secol 21, comentând și adâncind Tradiția și experiența Bisericii Ortodoxe, în ritmul și cu instrumentele media pe care le avem la îndemână.
Anii 2006-2007 au fost anii de pionierat pentru cei care au început să creeze online și eram priviți cu reticență și umor de către ziarele și televiziunile românești.
Păream a fi doar niște marginali care nu au nimic de creat pe gustul majorității românești.
Numai că în 2007-2008 au venit în onlineul românesc, datorită comunității din WordPressul românesc, din care Teologie pentru azi a făcut parte de la început, câțiva politicieni și oameni media care au introdus calul troian al blogului între preocupările rezervatei intelectualități românești.
Am asistat apoi la inflația de bloguri, la o schimbare radicală a percepției asupra rolului creatorului de online și a operei sale în societatea românească, la o auxiliere a lor la orice trust media și la o democratizare totală a accesului la creația online.
Însă cel mai neașteptat lucru dintre toate, din punctul meu de vedere, a fost acela că scriitori și intelectuali români cu notorietate (e de prisos să dăm nume…pentru că majoritatea nu au un spațiu online personal în care să creeze zilnic) s-au simțit incapabili pentru creația online.
Și nu atât incapabili la scris…ci incapabili la generozitate.
Pentru că blogul, acest nou canal media, pe lângă faptul că îți cere să fii o personalitate foarte creativă și care să se adapteze și să se extindă continuu pe măsura noilor abordări tehnologice ale onlineului, îți cere să fii generos.
Și orice creator de online generos (care nu caută în primul rând să facă bani din ceea ce prezintă online) e un ecologist al minții și al inimii, care se dăruie continuu tocmai pentru că vrea un alt aer interior în el și în societatea din jurul lui.
Și am spus toate acestea pe scurt, pentru a se înțelege de ce nu am început să ne publicăm cărțile începând cu 2006: pentru că ar fi părut creația online un lucru mult prea ușor, la îndemâna tuturor acelora care deja aveau o operă editată sau în sertar, iar noi doream să impulsionăm și pe alții la oboseala zilnică pentru un public.
De aceea între decembrie 2006-septembrie 2009 nu am publicat niciuna dintre scrierile noastre anterioare, ci am scris și creat aproape zilnic conținut de online.
Pe fiecare zi observam creșterea numărului acelora care ne vizitau dar, mai ales, al acelora care se abonau ca să ne urmărească prin RSS-uri.
Însă, în paralel cu traficul intern, observam numărul acelora care ne luau ca paradigmă de lucru sau al acelora care încercau să ne plagieze modul de a pune în pagină anumite lucruri.
Dacă la început agresivitatea și animozitățile la nivel online erau regăsibile pe scară largă, mai apoi a intervenit o tot mai mare cunoaștere reciprocă, care a temperat reacțiile.
Motivul care ne-a determinat, în 2009, să trecem la faza editării online a unei părți din opera noastră a fost acela de a arăta și mai pregnant rolul construirii serioase de sine.
Starea de spirit a acelora care ne vizitau și comentau cerea o lămurire asupra traseului nostru interior până în etapa online.
De aceea ne-am editat o parte din operă, în mod gratuit, până acum: pentru a face mult mai transparent demersul nostru de conștiință de la nivel online.
Pe fiecare zi scriem și vorbim universal despre lucruri particulare sau particular despre ceea ce ne apropie de o întreagă lume. Și dezintimizând anumite aspecte ale vieții noastre și făcându-le publice nu vrem altceva, prin intermediul lor, decât să creștem conștiința profunzimii și a unicității fiecăruia dintre noi.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Articol scris pe data de 6 mai 2011, la cererea lui Cristian Robu Corcan, pentru Obiectiv cultural din Brăila.
Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [7]
Scrisoarea nr. 16 (4 august 1945)
Sâmbătă, ora 12.
Plic în alb.
Blue Eyes,
Slăbiciune, numele ți-e femeie!…
Eram mai tare decât piatra, și azi îmi merit soarta[1].
Căci mă întreb: Pentru ce m-am părăsit pe mine și m-am dăruit unei femei?
Pentru că iubirea mea n-a cunoscut margini.
Am uitat și îndepărtat de la mine toată frumusețea lumii, care mă creștea și binecuvânta, pentru a căuta toată viața și frumusețea divină într-o singură ființă iubită, pe care o văzusem deasupra tuturor lucrurilor, până și a Dumnezeirii.
Căci te iubesc și te-am iubit mai mult decât pe Dumnezeu, pe Care Îl uit pe zi ce trece de dragul tău.
Și El a fost bun și sincer totdeauna cu mine. Și iubita mea nu este sinceră! Ea nu a părăsit totul pentru a fi plăcută [doar] unuia singur.
Primul ei gând e să placă celorlalți. Ochii ei caută încă admirația și dragostea altora. Dragostea mea nu o satisface, nu-i de ajuns. O știu.
Privirile admirative, fugare, ale celorlați valorează mai mult decât dragostea curată a unuia singur.
E mai simpatic, mai comod și chiar frumos stă unei persoane, cu ochi și trup fermecător, să aibă alături un adorator, care să-i sporească frumusețea, farmecul și înălțarea pe un piedestal de zeiță. Și adoratorul, chiar dacă este într-un grad mai mic sau mai mare simpatic, drăguț, și chiar iubit, rămâne totuși o marionetă în fața tuturor.
Dar nu orice om poate deveni o marionetă în mâna și la dispoziția chiar a unei zeițe. Sunt [și] oameni cu voință mai tare decât ei înșiși, cu o viziune și înțelegere precisă a faptelor.
Aș sacrifica totul pentru iubirea noastră [pentru] ca s-o mențin: viața aceasta, chiar mântuirea sufletului meu.
Un singur luru nu pot face însă: să sacrific puritatea iubirii mele, sinceritatea și adevărul ei.
De ce să-ți ascund ceea ce cred, ceea ce văd?…Cu propriile[-mi] mâini îmi scot mai bine inima vie din piept și, [odată] cu ea, și viața aceasta zbuciumată, ce n-ar fi meritat poate soarta veșnicei regăsiri.
Niciodată nu voi putea fi robul care nu știe și nu îndrăznește. Ci cel care se înalță, cu prețul vieții, pentru adevăr și puritate.
Acesta e adevărul: m-am dăruit cu tot sufletul și destinul[2] ție, ca la o icoană, iar tu îmi dai numai o parte din iubire și [din] hotărâre[a] de a fi eu singurul bărbat, unicul ales[3], unica [ta] fericire.
Tu aștepți mângâierea privirilor altora în afară de privirile mele. Eu nu cer și nu aștept decât pe ale tale. Aci e deosebirea [dintre noi doi]!
Mie, tu, îmi ajungi. Ție, eu, nu-ți ajung.
Spunând și recunoscând acestea eu mă înjosesc, mă umilesc în fața ta, ceea ce nu am făcut până acum în fața nimănui. Dar o fac pentru a respecta adevărul [pe care îl simt].
Aceasta este însă tăria sufletului și a voinței mele.
De aceea îți cer: caută în tine însăți și recunoaște dacă am spus adevărul și mărturisește-mi sincer, pentru a hotărî amândoi ce este de făcut! Pentru că sunt prea mândru[4] și am o conștiință prea curată ca să pot continua pentru plăcerea împlinirii unei dragoste, pe căi care nu sunt absolut limpezi.
Nu mă întreba cât mă costă această hotărâre! Vei vedea, poate, mai târziu, că în adevăr te-am iubit doar pe tine și te voi iubi mereu.
Însă nu pot trăi simțindu-mă umilit de cea mai adorată ființă [din viața mea] în fața unor pigmei[5].
Tu, fără să știi, vrei să mă umilești în fața celor pe care eu îi disprețuiesc, pentru că desconsider personalitatea lor morală.
Căci port în mine (nu vreau să mă laud!) un suflet incomparabil mai mare decât al lor, al tuturor la un loc și o voință, vei vedea odată [cât de mare], dar atunci va fi prea târziu.
Pentru că totul va fi pierdut, iubita mea!
Aș plânge [acum], dar nici această ușurare nu mi-o mai îngădui…
***
Scrisoarea nr. 17 (14 august 1945)
Plic în alb.
Blue Eyes,
Dacă mă întrebi ce să faci când e vorba de a primi sau nu căsătoria, înseamnă că nu ești definitiv hotărâtă în urmarea, până la sfârșit, a dragostei noastre cu orice preț.
Dacă iubirea noastră ar fi tot ce e mai sfânt și mai bun pe lumea aceasta, întrebarea nu ar fi venit.
Însă în momentul în care întrebi, înseamnă că dragostea noastră se clatină. Că există ceva care o roade, fie ea neîncrederea sau altă chibzuială[6] de ordin material, fie infiltrarea unei simpatii pentru altă persoană[7].
Îți spun încă de acuma: totul nu este decât o simpatie trecătoare, dorința și plăcerea jocului cu necunoscutul[8]. Marea și adevărata dragoste[9] cu mine a venit, cu mine va trece. Va rămâne, orice vei face.
Îți vei da seama [numai] mai târziu, și atunci va fi prea târziu, căci în mine va fi totul ars și veștejit.
Ceea ce scapă sau pleacă azi și nu se împlinește, mâine nu va mai fi cu putință. Regretul pentru ceea ce faci acum va fi atât de mare, încât veșnic vei avea sufletul pustiit și gol.
Vei căuta zadarnic iubirea înainte[a ta] și în ceea ce ai, [însă] ea nu va fi decât în urmă, înmormântată cu mine pentru totdeauna.
De aceea, eu îți spun: ești liberă să faci ce vrei, ce crezi singură că este bine. Nu vreau să te influențez cu nimic.
Eu n-am avut decât dragostea veșnică. Așa ți-am adus-o. Dacă n-o păstrezi, ea va pleca cu mine mai departe și eu o voi avea aici, pe pământ, și în cer.
Tu, dacă o părăsești, tu dacă o părăsești, nicăieri în cer și [pe] pământ nu o vei mai regăsi. Spun acestea nu pentru a te atrage [de partea mea].
Fiindcă trebuie să știi, chiar rămânând cu mine și cu dragostea [noastră], un oarecare timp vei avea regretul că ai lăsat [să te stăpânească] ceea ce acum te pune în cumpănă ca să alegi.
Clipele de fericire pământeană pe care le vei avea cu mine, dacă ai rămâne alături de mine, îți vor șopti că ești pe calea cea adevărată chiar [și] în cele mai mari dureri ale sacrificiului pentru dragostea noastră.
Dincolo, în cer, însă voi avea certitudinea că ai biruit și că împreună am fost mai tari decât lumea și atracțiile ei.
Acolo, fericirea și iubirea noastră, vor fi depline și din eternitatea și nesfârșirea lor ar mai îndrăzni [parcă] odată pe calea sacrificiului, aceea de a porni în lume să mai salveze și alte întrupări în materie[10].
Numai iubirea care ne cere sacrificii poate mântui sufletele [noastre]. Și aceasta e iubirea noastră.
Alege acum între mântuirea celor două suflete ale noastre, prin dureri și sacrificii, sau pierderea lor pentru câștigarea mulțumirii [de sine] și a unei fericiri relative în viața trecătoare.
Mulțumirea ta e și mulțumirea mea.
Însă împlinirea, mântuirea, fericirea nu o putem avea despărțiți, [ci] decât amândoi, ca o singură ființă.
Poți distruge sau poți învia. Ești liberă să-mi dai ce crezi de cuviință: moartea sau viața, căci te iubesc.
[1] Starea în care mă aflu.
[2] Viața mea.
[3] Al inimii tale.
[4] Cu sensul de: prea demn. Iar demnitatea nu e un păcat, ci, dimpotrivă, o virtute morală, cea care ne face să fim oameni verticali.
[5] A unor oameni mici la suflet.
[6] Rațiune, problemă, nevoie.
[7] Pentru un alt bărbat.
[8] Dorința ta de a căuta și la alți bărbați ce numai eu îți pot da.
[9] Din viața ta.
[10] Dacă și-ar sfinți viața…ar ajuta și pe alții prin rugăciunile și ajutorul lor.
Poezia lui Vasile Voiculescu [13]
Într-un pastel ca Dobrogea-n amiaza de vară impresionează dizolvarea timpului în lumină (vremea-n lumină se topește) – cu posibile semnificații originare – și lăcusta care zgârie cristalul tăcerii.
Imaginile sunt rodul înregistrărilor unei conștiințe motivate de distorsiuni ale sensibilității, care resimte condensarea tăcerii și transformarea în lumină a tot ce e materie, până și a materiei timpului.
Iarna scitică vine cu viscole-ardeiate, iar în Toiul primăverii copacii își ies din fire/ din rădăcini: salcâmi ies la uluci și duc tei adânci miresme în zăbune.
Copacii nu fac însă decât să ilustreze taina resurecției vieții surprinsă în neclintirea rădăcinilor și mișcarea/ împrăștierea miresmelor. Viața are două coordonate esențiale: fundamentul neclintit și dinamismul.
După cum salcâmul e dublul vegetal al lui Moromete, aici salcâmii și teii sunt dubletele vegetale ale oamenilor: ei sunt cei așteptați să alerge primăvara la porți plini de miresme noi…
Copacul devine un arbore cosmic, o anagramă a vieții: Azurul înfrunzește rândunele / Și zările dau muguri de cocori.
Averse de erotism năvalnic – deși s-ar vrea sublimat – se dezlănțuie în Cântec pentru dezbrăcare și Fata din dafin. A-pathia se restaurează prin versuri ce reînvie vechiul refren vanitas vanitatum, în poeme ca: Plâns de toamnă, Zâmbet de toamnă.
Toamna în care codrul de ceară / Miroase a sfânt, în care, în zile cărunte coboară neguri de oi la vale și în văzduh se adună sinoade de corbi, atunci: Dezmierzi o lumină? / Se stinge…De-acum / Ți-e mâna de tină, / Obrazul de fum (Plâns de toamnă).
Toamna are virtuți anamnetice, avertizându-l față de îndoielnice brațe de iubiri, față de farmecul a tot ce-i slăbiciune / Și zâmbetul a tot ce-i pieritor (Zâmbet de toamnă).
În acest din urmă poem, o strofă e un elogiu magistral, într-o notă oximoronică, adus splendorii universale înveșmântate autumnal: Își scoate lumea vechile-i odoare / C-atâta aur nu mai poți să-nduri, / Îți scurg copacii miruri la picioare, / Adie sumbre-arcușuri pe păduri.
Pe lângă ecouri din Eminescu, sentimentul este al primirii unor daruri copleșitoare. Anotimpul senectuții lumii combină senzația morții iminente cu cea a unei neașteptate restaurări, inimaginabil de frumoase.
Alteori se teme că vine iarna peste noi / Cu toată fauna durerii (Se roagă iubita). Asta când privești toamna ca un strigoi al primăverii.