Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [7]
Scrisoarea nr. 16 (4 august 1945)
Sâmbătă, ora 12.
Plic în alb.
Blue Eyes,
Slăbiciune, numele ți-e femeie!…
Eram mai tare decât piatra, și azi îmi merit soarta[1].
Căci mă întreb: Pentru ce m-am părăsit pe mine și m-am dăruit unei femei?
Pentru că iubirea mea n-a cunoscut margini.
Am uitat și îndepărtat de la mine toată frumusețea lumii, care mă creștea și binecuvânta, pentru a căuta toată viața și frumusețea divină într-o singură ființă iubită, pe care o văzusem deasupra tuturor lucrurilor, până și a Dumnezeirii.
Căci te iubesc și te-am iubit mai mult decât pe Dumnezeu, pe Care Îl uit pe zi ce trece de dragul tău.
Și El a fost bun și sincer totdeauna cu mine. Și iubita mea nu este sinceră! Ea nu a părăsit totul pentru a fi plăcută [doar] unuia singur.
Primul ei gând e să placă celorlalți. Ochii ei caută încă admirația și dragostea altora. Dragostea mea nu o satisface, nu-i de ajuns. O știu.
Privirile admirative, fugare, ale celorlați valorează mai mult decât dragostea curată a unuia singur.
E mai simpatic, mai comod și chiar frumos stă unei persoane, cu ochi și trup fermecător, să aibă alături un adorator, care să-i sporească frumusețea, farmecul și înălțarea pe un piedestal de zeiță. Și adoratorul, chiar dacă este într-un grad mai mic sau mai mare simpatic, drăguț, și chiar iubit, rămâne totuși o marionetă în fața tuturor.
Dar nu orice om poate deveni o marionetă în mâna și la dispoziția chiar a unei zeițe. Sunt [și] oameni cu voință mai tare decât ei înșiși, cu o viziune și înțelegere precisă a faptelor.
Aș sacrifica totul pentru iubirea noastră [pentru] ca s-o mențin: viața aceasta, chiar mântuirea sufletului meu.
Un singur luru nu pot face însă: să sacrific puritatea iubirii mele, sinceritatea și adevărul ei.
De ce să-ți ascund ceea ce cred, ceea ce văd?…Cu propriile[-mi] mâini îmi scot mai bine inima vie din piept și, [odată] cu ea, și viața aceasta zbuciumată, ce n-ar fi meritat poate soarta veșnicei regăsiri.
Niciodată nu voi putea fi robul care nu știe și nu îndrăznește. Ci cel care se înalță, cu prețul vieții, pentru adevăr și puritate.
Acesta e adevărul: m-am dăruit cu tot sufletul și destinul[2] ție, ca la o icoană, iar tu îmi dai numai o parte din iubire și [din] hotărâre[a] de a fi eu singurul bărbat, unicul ales[3], unica [ta] fericire.
Tu aștepți mângâierea privirilor altora în afară de privirile mele. Eu nu cer și nu aștept decât pe ale tale. Aci e deosebirea [dintre noi doi]!
Mie, tu, îmi ajungi. Ție, eu, nu-ți ajung.
Spunând și recunoscând acestea eu mă înjosesc, mă umilesc în fața ta, ceea ce nu am făcut până acum în fața nimănui. Dar o fac pentru a respecta adevărul [pe care îl simt].
Aceasta este însă tăria sufletului și a voinței mele.
De aceea îți cer: caută în tine însăți și recunoaște dacă am spus adevărul și mărturisește-mi sincer, pentru a hotărî amândoi ce este de făcut! Pentru că sunt prea mândru[4] și am o conștiință prea curată ca să pot continua pentru plăcerea împlinirii unei dragoste, pe căi care nu sunt absolut limpezi.
Nu mă întreba cât mă costă această hotărâre! Vei vedea, poate, mai târziu, că în adevăr te-am iubit doar pe tine și te voi iubi mereu.
Însă nu pot trăi simțindu-mă umilit de cea mai adorată ființă [din viața mea] în fața unor pigmei[5].
Tu, fără să știi, vrei să mă umilești în fața celor pe care eu îi disprețuiesc, pentru că desconsider personalitatea lor morală.
Căci port în mine (nu vreau să mă laud!) un suflet incomparabil mai mare decât al lor, al tuturor la un loc și o voință, vei vedea odată [cât de mare], dar atunci va fi prea târziu.
Pentru că totul va fi pierdut, iubita mea!
Aș plânge [acum], dar nici această ușurare nu mi-o mai îngădui…
***
Scrisoarea nr. 17 (14 august 1945)
Plic în alb.
Blue Eyes,
Dacă mă întrebi ce să faci când e vorba de a primi sau nu căsătoria, înseamnă că nu ești definitiv hotărâtă în urmarea, până la sfârșit, a dragostei noastre cu orice preț.
Dacă iubirea noastră ar fi tot ce e mai sfânt și mai bun pe lumea aceasta, întrebarea nu ar fi venit.
Însă în momentul în care întrebi, înseamnă că dragostea noastră se clatină. Că există ceva care o roade, fie ea neîncrederea sau altă chibzuială[6] de ordin material, fie infiltrarea unei simpatii pentru altă persoană[7].
Îți spun încă de acuma: totul nu este decât o simpatie trecătoare, dorința și plăcerea jocului cu necunoscutul[8]. Marea și adevărata dragoste[9] cu mine a venit, cu mine va trece. Va rămâne, orice vei face.
Îți vei da seama [numai] mai târziu, și atunci va fi prea târziu, căci în mine va fi totul ars și veștejit.
Ceea ce scapă sau pleacă azi și nu se împlinește, mâine nu va mai fi cu putință. Regretul pentru ceea ce faci acum va fi atât de mare, încât veșnic vei avea sufletul pustiit și gol.
Vei căuta zadarnic iubirea înainte[a ta] și în ceea ce ai, [însă] ea nu va fi decât în urmă, înmormântată cu mine pentru totdeauna.
De aceea, eu îți spun: ești liberă să faci ce vrei, ce crezi singură că este bine. Nu vreau să te influențez cu nimic.
Eu n-am avut decât dragostea veșnică. Așa ți-am adus-o. Dacă n-o păstrezi, ea va pleca cu mine mai departe și eu o voi avea aici, pe pământ, și în cer.
Tu, dacă o părăsești, tu dacă o părăsești, nicăieri în cer și [pe] pământ nu o vei mai regăsi. Spun acestea nu pentru a te atrage [de partea mea].
Fiindcă trebuie să știi, chiar rămânând cu mine și cu dragostea [noastră], un oarecare timp vei avea regretul că ai lăsat [să te stăpânească] ceea ce acum te pune în cumpănă ca să alegi.
Clipele de fericire pământeană pe care le vei avea cu mine, dacă ai rămâne alături de mine, îți vor șopti că ești pe calea cea adevărată chiar [și] în cele mai mari dureri ale sacrificiului pentru dragostea noastră.
Dincolo, în cer, însă voi avea certitudinea că ai biruit și că împreună am fost mai tari decât lumea și atracțiile ei.
Acolo, fericirea și iubirea noastră, vor fi depline și din eternitatea și nesfârșirea lor ar mai îndrăzni [parcă] odată pe calea sacrificiului, aceea de a porni în lume să mai salveze și alte întrupări în materie[10].
Numai iubirea care ne cere sacrificii poate mântui sufletele [noastre]. Și aceasta e iubirea noastră.
Alege acum între mântuirea celor două suflete ale noastre, prin dureri și sacrificii, sau pierderea lor pentru câștigarea mulțumirii [de sine] și a unei fericiri relative în viața trecătoare.
Mulțumirea ta e și mulțumirea mea.
Însă împlinirea, mântuirea, fericirea nu o putem avea despărțiți, [ci] decât amândoi, ca o singură ființă.
Poți distruge sau poți învia. Ești liberă să-mi dai ce crezi de cuviință: moartea sau viața, căci te iubesc.
[1] Starea în care mă aflu.
[2] Viața mea.
[3] Al inimii tale.
[4] Cu sensul de: prea demn. Iar demnitatea nu e un păcat, ci, dimpotrivă, o virtute morală, cea care ne face să fim oameni verticali.
[5] A unor oameni mici la suflet.
[6] Rațiune, problemă, nevoie.
[7] Pentru un alt bărbat.
[8] Dorința ta de a căuta și la alți bărbați ce numai eu îți pot da.
[9] Din viața ta.
[10] Dacă și-ar sfinți viața…ar ajuta și pe alții prin rugăciunile și ajutorul lor.