Poezia lui Vasile Voiculescu [13]
Într-un pastel ca Dobrogea-n amiaza de vară impresionează dizolvarea timpului în lumină (vremea-n lumină se topește) – cu posibile semnificații originare – și lăcusta care zgârie cristalul tăcerii.
Imaginile sunt rodul înregistrărilor unei conștiințe motivate de distorsiuni ale sensibilității, care resimte condensarea tăcerii și transformarea în lumină a tot ce e materie, până și a materiei timpului.
Iarna scitică vine cu viscole-ardeiate, iar în Toiul primăverii copacii își ies din fire/ din rădăcini: salcâmi ies la uluci și duc tei adânci miresme în zăbune.
Copacii nu fac însă decât să ilustreze taina resurecției vieții surprinsă în neclintirea rădăcinilor și mișcarea/ împrăștierea miresmelor. Viața are două coordonate esențiale: fundamentul neclintit și dinamismul.
După cum salcâmul e dublul vegetal al lui Moromete, aici salcâmii și teii sunt dubletele vegetale ale oamenilor: ei sunt cei așteptați să alerge primăvara la porți plini de miresme noi…
Copacul devine un arbore cosmic, o anagramă a vieții: Azurul înfrunzește rândunele / Și zările dau muguri de cocori.
Averse de erotism năvalnic – deși s-ar vrea sublimat – se dezlănțuie în Cântec pentru dezbrăcare și Fata din dafin. A-pathia se restaurează prin versuri ce reînvie vechiul refren vanitas vanitatum, în poeme ca: Plâns de toamnă, Zâmbet de toamnă.
Toamna în care codrul de ceară / Miroase a sfânt, în care, în zile cărunte coboară neguri de oi la vale și în văzduh se adună sinoade de corbi, atunci: Dezmierzi o lumină? / Se stinge…De-acum / Ți-e mâna de tină, / Obrazul de fum (Plâns de toamnă).
Toamna are virtuți anamnetice, avertizându-l față de îndoielnice brațe de iubiri, față de farmecul a tot ce-i slăbiciune / Și zâmbetul a tot ce-i pieritor (Zâmbet de toamnă).
În acest din urmă poem, o strofă e un elogiu magistral, într-o notă oximoronică, adus splendorii universale înveșmântate autumnal: Își scoate lumea vechile-i odoare / C-atâta aur nu mai poți să-nduri, / Îți scurg copacii miruri la picioare, / Adie sumbre-arcușuri pe păduri.
Pe lângă ecouri din Eminescu, sentimentul este al primirii unor daruri copleșitoare. Anotimpul senectuții lumii combină senzația morții iminente cu cea a unei neașteptate restaurări, inimaginabil de frumoase.
Alteori se teme că vine iarna peste noi / Cu toată fauna durerii (Se roagă iubita). Asta când privești toamna ca un strigoi al primăverii.