Poezia lui Vasile Voiculescu [13]

Într-un pastel ca Dobrogea-n amiaza de vară impresionează dizolvarea timpului în lumină (vremea-n lumină se topește) – cu posibile semnificații originare – și lăcusta care zgârie cristalul tăcerii.

Imaginile sunt rodul înregistrărilor unei conștiințe motivate de distorsiuni ale sensibilității, care resimte condensarea tăcerii și transformarea în lumină a tot ce e materie, până și a materiei timpului.

Iarna scitică vine cu viscole-ardeiate, iar în Toiul primăverii copacii își ies din fire/ din rădăcini: salcâmi ies la uluci și duc tei adânci miresme în zăbune.

Copacii nu fac însă decât să ilustreze taina resurecției vieții surprinsă în neclintirea rădăcinilor și mișcarea/ împrăștierea miresmelor. Viața are două coordonate esențiale: fundamentul neclintit și dinamismul.

După cum salcâmul e dublul vegetal al lui Moromete, aici salcâmii și teii sunt dubletele vegetale ale oamenilor: ei sunt cei așteptați să alerge primăvara la porți plini de miresme noi…

Copacul devine un arbore cosmic, o anagramă a vieții: Azurul înfrunzește rândunele / Și zările dau muguri de cocori.

Averse de erotism năvalnic – deși s-ar vrea sublimat – se dezlănțuie în Cântec pentru dezbrăcare și Fata din dafin. A-pathia se restaurează prin versuri ce reînvie vechiul refren vanitas vanitatum, în poeme ca: Plâns de toamnă, Zâmbet de toamnă.

Toamna în care codrul de ceară / Miroase a sfânt, în care, în zile cărunte coboară neguri de oi la vale și în văzduh se adună sinoade de corbi, atunci: Dezmierzi o lumină? / Se stinge…De-acum / Ți-e mâna de tină, / Obrazul de fum (Plâns de toamnă).

Toamna are virtuți anamnetice, avertizându-l față de îndoielnice brațe de iubiri, față de farmecul a tot ce-i slăbiciune / Și zâmbetul a tot ce-i pieritor (Zâmbet de toamnă).

În acest din urmă poem, o strofă e un elogiu magistral, într-o notă oximoronică, adus splendorii universale înveșmântate autumnal: Își scoate lumea vechile-i odoare / C-atâta aur nu mai poți să-nduri, / Îți scurg copacii miruri la picioare, / Adie sumbre-arcușuri pe păduri.

Pe lângă ecouri din Eminescu, sentimentul este al primirii unor daruri copleșitoare. Anotimpul senectuții lumii combină senzația morții iminente cu cea a unei neașteptate restaurări, inimaginabil de frumoase.

Alteori se teme că vine iarna peste noi / Cu toată fauna durerii (Se roagă iubita). Asta când privești toamna ca un strigoi al primăverii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *