O variantă a poemului „Înger și demon”…
Poartă titlul E îngerul tău or e umbra ta? și mi-a reținut atenția pentru că vorbește despre Hristos ca Regele iubirii și despre Maica Domnului ca despre Mama plângerilor:
Noaptea-n doma întristată pin lumini îngălbenite
Faclelor de ceară albă, cari ard lângă altare
Când altaru-n fundul domei stă întunecos şi mare
Nepătruns de ochii roşii a luminelor pălite
In biserica pustie lâng-altarul din părete
Genunchiată stă pe trepte o copilă îngerească
Când nainte-i pe icoană stă în gloria-i cerească
Maica regelui iubirei ce pe lume tristă vede.
In biserica cernită printre negri muri de jale
Nepătrunşi de-a nopţii stele ce asupra ei veghiază
Ingerul-copil stă, plânge şi la mama-ngenunchiază
Mama lumei, mama milei, mama plângerilor sale.
Cufundat în întuneric lâng-o cruce mărmurită
Coatele pe braţul crucei le distind şi le aşez
Şi din umbra mea cea deasă ca un demon eu veghez
Ochii mormântaţi în capu-mi, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia mea s-apasă pe a crucei umăr rece
Părul meu negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb
Pe când candela cea tristă cu reflectul ei rosalb
Faţa îngerului palid cu lumina-i vrea să-nnece.
Ea un înger ce se roagă, eu un demon ce turbează
Ea: o inimă de aur; eu un suflet apostat
Stau în umbra mea fatală de o cruce rezemat;
La picioarele Madonei tristă, pală, ea veghiază.
Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină
Vezi copila cum aruncă umbră tristă ce se-nclină
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenunchiată.
Ce-ţi lipseşte oare ţie, copiliţă pală, tristă,
Decât aripile albe ca să fii un înger pal
Ce se pierde în privirea chipului cel ideal
A Madonei ce surâde peste lumea ateistă.
Ce-ţi lipseşte?…Aripi albe cătră ceruri înnălţate!
Dar ce văd?…Pe-a umbrei umeri ce se ‘nnalţă şi se ‘ntinde
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate!
O! Nu-i umbra ta aceea!…Este îngeru-ţi de pază
Care diafan… un suflet pe muri netezi se resfrânge
Cu aripi aeriane lângă tine el se plânge
Lângă tine îngenunchie, lângă tine el veghiază.
Dar de-i umbra ta aceea, atunci tu un înger eşti
Dară aripele-ţi sânte nu le vede lumea vană
Numai murii trişti şi palizi văd aripa-ţi diafană
Murii sânţi, ce le reflectă pentru ochi-mi pământeşti.
Este reprodusă în Opere, vol. I, ed. Perpessicius, p. 335-336.
În legătură cu asocierea unor adjective ce pare că n-ar putea fi juxtapuse unul altuia sau unui context anume, așa cum sunt triști, palizi și sânți, ce caracterizează zidurile/ murii bisericii, am mai discutat și am observat că reprezintă o tendință a epocii și a lui Eminescu însuși.
Sesizam altădată, în variantă antumă a poemului Înger și demon, versul Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede și precizam atunci că palid circula în epoca pașoptistă și cu sensul de strălucitor/ luminos, iar mohorâtă desemna, de fapt, veșmântul roșu-închis al Maicii Domnului din reprezentarea iconografică.
Exprimarea aceasta oximoronică, care poate să denumească murii ca fiind triști și sânți în același timp, nu este străină literaturii vechi patristice. Spre exemplu, Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre „trista și luminoasa smerită cugetare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 44).
Adjectivele din sfera semantică a tristeții sunt numeroase în acest poem, însă nu pot fi puse în acest caz pe seama scepticismului.
Dimpotrivă, lumina interioară care țâșnește din lăuntrul a ceea ce par ruinele unei credințe vechi și sfinte (biserica pustie are filiații semantice evidente cu Melancolie) este într-un mod paradoxal și mai intensă radiind din negrul, jalea și întunecosul/ întunericul acestui lăcaș.
În acest poem, motivul pentru care Eminescu se deghizează în ipostaza unui demon este acela că se consideră nevrednic de iubirea unui înger (copila îngerească)…
Un demon, totuși, care se sprijină pe cruce…