Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 29 iulie 2011

Ratarea unui învingător [13]

Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a

***

Odată cu p. 285 începe al 7-lea cap. al cărții: Cvasiportrete, adică unele aproximative.

*

„buncărul meu bucureștean” (287); cine este Czesław Miłosz[1]? Laureat Nobel în 1980, poet și romancier polonez, a murit la 93 de ani (288).

*

Nimeni nu trece „în neființă” (288)! Toți murim…și trecem spre o altă viață, datorită sufletului nostru nemuritor.

*

Papa Ioan Paul al II-lea i-a spus lui Czesław Miłosz că joacă „tangou leninist” în poezia sa, adică face doi pași înainte și unul înapoi (Ibidem).

*

Secolul al 20-lea a fost o față/ un chip „cu un obraz devastat de fascism și cu celălalt mâncat de comunism” (289).

*

Omul ca dușman. În Jurnalul Național, 27 august 2004.

*

Despre Ioan Alexandru[2], poetul. A fost coleg cu el de facultate, la Litere, promoția 1968 (290).

„să simțim dramul de dumnezeire care a fost pus în sufletul nostru” (291); Jurnalul Național, 22 decembrie 2004.

*

Dorin Tudoran i-a luat primul interviu lui Pacepa[3] după revoluția din decembrie (292).

„a zâmbit cu o tristețe discretă” (293); România are 9 servicii secrete toate „pline ochi cu foști securiști” (Ibidem); Jimmy Carter[4] nu l-a crezut pe Pacepa că Ceaușescu era un dictator perfid (295); Jurnalul Național, 14 decembrie 2005.

*

Cum l-a cunoscut pe Adrian Marino[5] (297). L-a sfătuit să nu se mai dea prieten cu grupul parizian de scriitori (Ibidem).

„iuțeala imbecilei tinereți” (Ibidem)…deși tinerețea nu e niciodată imbecilă…ci numai necontrafăcută

Discutau la telefon ore întregi (298).

„siglă a insanității noastre socioculturale”(Ibidem); prea mulți au trecut pe lângă Adrian Marino „cu superficialitate și suficiență” (299).

„Mă simt vinovat că [Adrian Marino] a murit nerevendicat cum se cuvine de o Românie care se vrea profundă, dar [care] continuă să mizeze pe nimicuri” (299).

Jurnalul Național, 25 martie 2005.

*

„Basarabia este un spațiu unde se întâmplă ceva, și încă ceva foarte serios – o cumplită criză de identitate” (300).

*

„pumnii de fier ai istoriei” (Ibidem); „analfabeți hiperactivi” (Ibidem); nu suport: „țărișoară” (301) și nici alte diminutivări de acest fel care sunt un atac la conștiință; Pavel Stratan[6] = „trubadur de o sinceritate dezarmantă” (Ibidem).

*

„Basarabia este ceasul nostru cu cuc. Doar Dumnezeu știe dacă pasărea cu pricina e moartă ori nu” (Ibidem).

Jurnalul Național, 1 aprilie 2005.

*

De la p. 303 articolul despre Papa Ioan Pual al II-lea.

Turcul Mehmet Ali Agca, cel care a vrut să îl asasineze în 1981 (304). A făcut 30 de ani de pușcărie pentru asta[7].

Papa a dus glonțul, în 1982, la Fatima (Ibidem). L-a vizitat pe Agca în închisoare și l-a iertat (Ibidem).

Funeraliile papei au fost urmărite de peste două miliarde de oameni (Ibidem). Jurnalul Național, 22 aprilie 2005.

*

Tatăl lui Dorin Tudoran e înmormântat la Bellu Catolic, lângă cardinalul Hossu[8] (307). Jurnalul Național, 17 iunie 2005.

*

Cora (311).

*

Rabinul Moses Rosen[9] l-a lăudat în timpul și l-a criticat după pe Ceaușescu (312), ca în „rezistența prin ipocrizie” care s-a practicat și se practică din plin.

*

„În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ceea ce trebuie” (314).

Jurnalul Național, 1 iulie 2005.

*

„secretomania sovietică” (316); democrația = lipsă de sens (322).

*

Cap. 8: Orbirea (327 sqq.)

*

Yasser Arafat[10] și Ariel Sharon[11]: mint reciproc cu privire la evrei și palestinieni (329).

„o atracție necenzurată pentru violență” (Ibidem); Orientul Mijlociu = „cel mai temut butoi de pulbere al planetei” (330) datorită conflictului dintre evrei și palestinieni.

Cotidianul, 18 aprilie 2002.

*

„musulmanii sunt cei mai îndărătnici când este vorba de a se lăsa asimilați” (335-336). Și asta pentru că au principii după care se conduc, fără să discutăm aici dacă sunt bune sau nu. Cine e ușor de asimilat…nu știe cine este.

*

„Stânga reziduală” care a condus România din 1989 (337); orbirea ideologică nu e doar de stânga sau de dreapta, spune autorul, ci „ambidextră”[12] (Ibidem).

Cotidianul, 16 mai 2002.

*

Mersul în haită…începând de la p. 341.

Adrian Năstase = „marchizul de Cornu” (343); „undă verde pentru linșaj” (Ibidem); „gunoiul trebuie strigat pe numele său de domnișoară” (346); traficarea citatelor (348); de ce avem radicalism fundamentalist în lumea islamică? (353).

*

Pericolele politizării religiei (363); oamenii care vânează oameni (365); Nicolae Ceaușescu = „Nea Ceașcă” (366); inventarea păcatelor acolo unde nu există (Ibidem); „predomină excesele belicoase” (368), adică cele agresive, războinice; „notarul de postmodernism” (369).

*

L-a cunoscut pe Daniel Turcea[13], pe poetul cu față de înger (370).

*

Fanatismul e unul dintre „chipurile hidoase ale prostiei” (370); fripturismul „aproape globalizant” (Ibidem); „oportunismul exterminator” (371); comunistul de omenie (374); începem să părem noi, normalii, drept niște extremiști, pentru că nu considerăm „că în fiecare blană de lup bate o eroică, samariteană inimă de mieluț” (376); proliferarea gangsurilor (377).

*

Instigarea la violență prin filme (377); „demagogul rasist” (378).

*

Cu p. 381 intrăm în cap. 9: „Curcubeul huiduielilor”. Adică o paletă largă, diversă, de obscenități publice.

*

„Ciuciuveaua” intră în acțiune în p. 383. Sub Ion Iliescu a apărut specia „cucuveaua încruntată” iar sub Emil Constantinescu specia „ciuvica limbută” (Ibidem).

Ciuciuveaua e o specie hibridă (Ibidem).

*

„ciocul sopranei”(384)

*

Andrei Pleșu = „șarmul” (385), pentru început. Însă autorul a considerat că e o măgărie din partea lui Pleșu că l-a introdus în categoria „portrete fără chip”, adică cameleoni (386). Și îi amintește lui Pleșu, că el, Dorin Tudoran, a avut o disidență care „nu a inclus în meniu șprițuri, mititei și canțonete, ci o grevă a foamei de 40 de zile, iar scrisorile mele către Ceaușescu nu începeau cu șarmul celor ale dlui Pleșu” (386-387).

Jurnalul Național, 12 noiembrie 2004.

*

Andrei Cornea[14] = „un țârcovnic ideologic fără strană politică” (388). Un om „extrem de arogant” (Ibidem), cu „instincte de comisar politic” (Ibidem).

Legionarismul lui Constantin Noica[15] (389).

Jurnalul Național, 19 noiembrie 2004.

*

„dlui Tudoran [îi spune lui Andrei Cornea] nu-i plac glumele cu Securitatea, fiindcă a simțit pe propria-i pieleSecuritatea nu a fost o glumă” (393).

*

Disidența, mărturisește Dorin Tudoran, nu e „un cec în alb”, pentru că și ea trebuie privită critic (395). Disidența lui a fost datorată „bunului simț istoric”, care s-a depărtat de picoteala în care zăceau mulți români (Ibidem).

„Un playboy parlamentar” a spus despre Tudoran că nu mai știe să zâmbească. La care el răspunde că e paradoxal faptul, pentru că el râde chiar și cu lacrimi (395).


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Czes%C5%82aw_Mi%C5%82osz.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Mihai_Pacepa.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jimmy_Carter.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pavel_Stratan.

[7] Idem: http://www.hotnews.ro/stiri-international-6825024-mehmet-ali-agca-turcul-care-incercat-ucida-papa-ioan-paul-lea-proclama-sfarsitul-lumii-eliberarea-din-inchisoare.htm.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Hossu.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Moses_Rosen.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Yasser_Arafat.

[11] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ariel_%C8%98aron.

[12] Idem: http://dexonline.ro/definitie/ambidextru.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Turcea.

[14] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Cornea.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica.

Reflectează…

Ideologia competiției e cât se poate de concretă și de acerbă: numai că nu se poartă între valori ale spiritului, ale inteligenței, ale conștiinței, ale creativității și ingeniozității, ci între valori ale aparenței.

Cine bate aparența mai mult, la bunuri, la înfățișare, la relații, ranguri și etichete, acela iese în față cu tupeu.

Da, oamenii aleargă mult pentru bani, dar aleargă ca să mituiască, să-și facă relații oneroase, să lingușească, să pupinească, să-și fardeze existența imatură și iresponsabilă, să-și tuneze frica, lenea, nepăsarea, disprețul față de proștii care vor să muncească pe bune,  sau dizabilitățile morale.

E o lume de tupeiști out there, anywhere…

De la oameni care…nu te lasă să îi depășești pe stradă, pentru că sunt captivați de concurența pietonală, de parcă lucrul în sine kantian ar fi să nu fii atât de slab/ prost / cretin și să dai cumva întâietate în trafic…

Sau care te măsoară din cap până în picioare și se inundă interior de bucurie că nu ai tot atâtea dispozitive sau pandantive câte are el sau ea…și te privesc cu ochii transpirați de egoism…

Și până la vila lui Videanu…Nu e atât de mare intervalul.

Pentru că totul pornește de la gesturi mici, de la dorințe mici și nevinovate, care cresc odată cu oportunitatea și nesimțirea, până devin siliconate.

Unii nu trăiesc decât cu dorința promovării respectului de sine.

Savoarea sinelui e cel mai dulce gust și cel mai dulce miros, mai dulce ca margarina sau ca bomboana din reclamă și mai aromată ca aftershave-ul.

Adevărații dictatori iubesc să se adore.

Adevărații nebuni încep de la a fi încurajați de cei de lângă ei.

Poate crezi că nu mai crezi în nimic.

Sau poate știu că nu te doare de viitorul tău și al celorlalți, că vrei doar să crezi că poți trăi o veșnicie în lux faraonic.

Totuși, oprește-te din fugă și reflectează!…

Nu mai ucide viitorul tuturor pentru un pachet de cafea sau pentru un geamantan de cârnați!

Stop loving yourself so much! Și poate vom trăi mai bine și eu și tu!

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [8]

Scrisoarea nr. 18 (24 august 1945)

Fără adrese.

Doar: To my young lady.

Există două scrisori,

notate I și II,

incluse

în același plic

și considerate

o singură scrisoare.

I

Blue Eyes,

Din tăcere m-am desprins ca să te aud și să mă cunoști.

Și va fi un cântec suprem, mai puternic și mai drag în măsura în care vom crede [în el].

Te știam ca pe o ființă fermecătoare. [Dar] când te-am privit mai îndeaproape am văzut în tine un înger.

Să vorbesc și să acționez în felul de astăzi mi-ar fi părut o copilărie altădată.

Par lucruri perimate și fără rost pentru alții[1]? Totuși, eu cred că tu ești îngerul meu, pe care până azi nu l-am întâlnit nicăieri.

Deși nu te cunosc îndeajuns [de mult], [și] nici nu-ți cunosc părerea și sentimentele față de mine, îmi inspiri o încredere și un curaj neobișnuit.

[O,] de aș putea ști pentru cine [te] păstrezi și cum ești înclinată să dăruiești toată comoara sufletului [tău] curat și mare, pe care presimt că îl ai!

Prezența ta mi-a reînviat și întărit credința în Îngeri și mă face să aud, mai ușor și mai adesea, glasul sfânt [al lui Dumnezeu] în adâncul meu.

O strălucire îmi însuflețește fruntea și privirea. Moartea e [pentru mine] tot atât de frumoasă [acum] ca și viața, când trupul și duhul meu sunt pătrunse de lumina înfățișării tale.

Pentru spiritul meu adânc turburat, poate [că] Dumnezeu S-a îndurat să-mi trimită în cale un înger!

Dar mi le-a dăruit?!…

Să fie îngerul meu?!…

Voi fi atât de vrednic ca să mă iubească îngerul?

Tainic, dacă ar săvârși[2] aceasta, aș simți. Iată însă, [cum] lumină izvorăște în sufletul meu și murmură[3] să curgă în afară. Lacrimile mă umplu de bucurie și mă simt mai diafan și mai pur.

Numai gândind la tine mă transform astfel. De aceea te socotesc un har trimis de la Dumnezeu. Lângă tine viața mi-ar părea o eternă călătorie din ceruri spre ceruri tot mai înalte[4].

Apropierea ta mi-au înviat din nou puterea și credința trebuie [să lucrez la construirea de sine] și [că] voi izbuti pe drumul creator pe care apucasem odată [și] de care m-au îndepărtat vremea[5] și soarta[6] neîndurătoare.

Întrupare divină[7], căreia mă voi ruga să-mi ajute, ca sublimul adevăr și frumusețea să strălucească în lume prin făptură.

Îmi apari[8] ca o veșnică melodie a unei armonii necunoscute și profunde. Iar tot ceea ce văd frumos în natură și viață îmi aduc aminte de tine.

Cum te-aș putea încredința că tot ce spun e adevărul? Dacă aș fi alături de tine, aș plânge ca un copil de atâta fericire și poate [văzându-mă astfel] m-ai crede.

Pe când așa orice înduioșare trebuie s-o înfrâng cu durere în inimă. Și parcă ucid tot ce e mai bun și sfânt în ființa mea.

Dacă aș reciti această scrisoare nu aș mai trimite-o, căci mi-ar apărea ca o umbră a luminii ce mi-o răsfrâng gândurile despre tine.

Cuvintele nu sunt decât vreascurile, uscăturile unei primăveri trandafirii, care e simțirea mea în clipele acestea de zori ce se deschid.

***

II

My Eternaly Bride[9],

De va muri unul din noi, să fim fericiți și atunci! Dacă tu ești un înger vei continua să exiști. La fel și eu voi trăi ca înger al arhanghelului, când forma materială se va fi stins.

Atunci vei putea veni luminos, ca un arhanghel în nopțile frumoase de flori, tinerețe și cer, [ca] să te revăd!

Tu mă vei simți. Vei săruta vântul, lumina lunii și florile de pe câmp, [pentru că ele] eu sunt!

Iar când voi veni, dacă tu nu vei mai fi[10], ca un înger vei continua să vii spre mine, mai frumoasă și mai fericită. Și eu te voi iubi mai mult încă, iar fantoma ta îmi va apărea, mă va cuprinde și se va întrupa în mine. Atunci eu voi fi tu și tu eu[11]. Așa că moartea nu ne va putea despărți.

În seara aceasta am văzut în ochii tăi întâia oară scânteind învierea iubirii celei mari, pe care o aștept de la tine.

Tu îmi ceri să îndeplinesc tocmai ceea ce eu urmăresc și doresc din copilărie. Idealuri de care nimic nu m-ar putea despărți.

Dumnezeu te-a trimis să-mi ajuți, [pentru ca] să merg pe calea visată.

Ascult Simfonia a III-a de Beethoven[12], cel mai iubit de mine dintre oameni după Iisus. Iar gândurile și simțirea mea, împlinite de armonia lui, sunt adieri de vânt ce aleargă peste depărtări, [ca] să-ți mulțumească și să te plimbe în zborul lor eteric.

Ce aș putea face ca să [o] feresc pe zâna mea cea bună de privirile rele, de toată neliniștea grea? Ca s-o simt [astfel] fericită.

Căci am ghicit tristețea și nemărginirea în ochii și trupul tău de argint strălucitor, ce vin din cer adânc, albastru, înfiripându-și domnia [în mine].

Lasă plânsul și toată durerea mie! Sunt mai obișnuit cu ele și nu mă vor înfrânge. Iar tu fii bucurie și cântec și noapte cu lumini de stele și lună [care] coboară de flori* primăvara.

Căci eu voi fi fericit să mor cu fruntea în vânturi, luminată de amintirea chipului tău și de gândirea Împărăției lui Dumnezeu, în care vom fi împreună.

Cât îți voi avea în suflet chipul, în duhul meu străbătut de fiorii morții va iradia pacea și suprema împlinire până în ultima clipă.

Da, voi surâde și voi privi către tine și de dincolo de moarte!

Cum să mă despart de tine?!…

Cum să te părăsesc?!…

În depărtare și primejdii voi fi mai aproape ca oricând de tine[13].

Stelele de aceea sunt așa de frumoase și nemuritoare, pentru că sunt așa de departe. De asemeni vei fi tu pentru mine…

Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu!…

Logodnica mea…

Doamne, ajută-i!


[1] Cuvintele din inimă către persoana iubită.

[2] Ar face acest lucru, dacă m-ar iubi

[3] Susură, dă să iasă…

[4] Și așa a fost, în definitiv, călătoria vieții lor conjugale: o continuă înduhovnicire a amândurora!

[5] Timpul istoric pe care îl petrec. A trebuit să plece în război…

[6] Viața.

[7] Femeia iubită, socotită ca dar de la Dumnezeu.

[8] Te înțeleg ca pe o veșnică melodie.

[9] În engleză: Mireasa mea cea veșnică.

[10] Dacă tu vei muri înaintea mea.

[11] Încercare de a crea o mitologie personală.

[12] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Symphony_No._3_%28Beethoven%29.

[13] Și așa a și fost în închisoare: foarte aproape duhovnicește de soția și de fiica sa!

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

cu Evanghelia de astăzi (Mt. 9, 27-35) se face ușa de intrare în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care ține între 1 și 14 august, fiind una dintre perioadele stabile de post din anul liturgic.

E vorba de postul ținut cu fructe și legume, de postul plin de mâncăruri vegetale, pentru că anotimpul verii ne oferă din belșug un astfel de post binecuvântat.

Și această ușă evanghelică ne vorbește despre credința care ne face să vedem esențial și despre scăparea de demonizarea mută.

Pentru că e o mare demonizare nevorbirea esențială, adică neîntrajutorarea între oameni, după cum și lipsa discuțiilor folositoare, ziditoare între noi, ambele apărând în om datorită orbirii minții.

Și când folosim cuvintele doar pentru a ne ascunde în spatele lor sau când folosim ideea de relație cu altul numai în scop utilitarist, fără să ne lege nimic real de celălalt, dăm dovadă de demonizare. De robire a minții noastre unor gânduri străine stării de comuniune, de iubire, de cumpătare…

Cei doi orbi se pun de acord în credința, rugăciunea și nevoia lor.

Pentru că au aceeași credință de aceea vor și aceeași vindecare de nevedere.

Însă credința nu e în cazul lor doar un motiv pentru vindecare ci o realitate interioară. Credința era starea lor de a fi, pentru că erau oameni care trăiau în credința în Dumnezeu și nu doar o mărturie din gură, formală.

De ce Evanghelia de astăzi ne amintește despre handicap și demonizare, două inconveniente pentru comuniune, pentru relație?

Pentru că praznicul Maicii Domnului, a cărui prefață începe astăzi și care are odovania/ sfârșitul pe 23 august 2011, ne cere să vedem profund relația dintre Fiu și Maică și să vorbim despre ea doxologic, întru cântări, cu bucurie dumnezeiască.

Nu există slujbă în vreo zi liturgică din anul bisericesc ortodox în care să nu avem cântări în cinstea Maicii Domnului. Și aproape în fiecare dintre ele găsim relația Maicii Domnului cu Fiul ei în cuvinte de mare delicatețe, de mare profunzime, de mare smerenie.

Spre exemplu, în această zi de 31 iulie, Prea Curata Fecioară este numită, printre altele, „cămară însuflețită a lui Dumnezeu”, „cădelniță a jăraticului celui înțelegător”, cea „mai cinstită decât Îngerii”, „cea care ne-a luminat cu patimile Fiului” ei [***Mineiul pe iulie, ed. BOR 1894, p. 354, 355, 356].

Și pentru că e Maica Stăpânului, de aceea îi cerem ei: „roagă pururea Stăpână pe Cel ce L-ai născut, să mă mântuiască de robia patimilor, și de osândire, și de orbirea cea rea, care mă cuprinde, și de biruirea celor ce mă necăjesc, ceea ce ești [cu dar] dăruită de Dumnezeu” [Idem, p. 360].

Pentru că orbirea reală e nevederea minții, nesesizarea cu duhul nostru a celor duhovnicești.

Pentru că la orice slujbă și în orice clipă a vieții noastre putem să vedem, să simțim, să experiem, să trăim prezența slavei lui Dumnezeu în creația Sa și în noi înșine.

Dacă nu Îl intuim, nu Îl vedem, nu Îl sesizăm pe Dumnezeu în creația Sa, și în oameni, și în cărți, și în orice creație umană suntem niște orbi jalnici, vrednici de milă.

Mai jalnici decât cei doi orbi, care vorbeau teologic despre Hristos și care Îl rugau cu credință să îi vindece doar de orbirea ochilor din afară…căci cu sufletul, cu ochii inimii, cu cei dinăuntru, cei doi orbi vedeau

Cu alte cuvinte, handicapul altora are nevoie de înțelegerea și de vederea noastră. Nu prin desconsiderarea lor dovedim că suntem oameni, ci tocmai prin aplecarea noastră, cu atenție și înțelegere, asupra nevoilor lor.

Mă duceam spre Biserică și am călătorit lângă o mamă cu o fetiță, de până în 7 ani, cu retard avansat. Copila nu putea să articuleze niciun cuvânt. Își manifesta bucuria, neplăcerea, dorința de hrană doar prin niște țipete, mugete…făcute cu față veselă, fără să fie conștientă de urmările lor…în timp ce toată lumea din jur era oripilată de zgomotele pe care le producea.

Din punctul de vedere al esteticii călătoriei, bineînțeles că nimeni nu avea chef de țipetele ei neînțelese… Însă mama ei e nevoită, fără doar și poate, să stea zilnic cu ea…și să o audă vorbind numai prin aceste mugete fără sens. Și când te gândești, chiar și pentru o clipă, din perspectiva mamei…dar și a fiicei…înțelegi ce e acela un handicap: altceva decât viața normală.

Iar dacă ne punem în locul celor cu dizabilități, cu handicapuri și gândim din perspectiva lor, pentru câteva clipe, minute, viața…adică să vezi cum e să nu poți să alergi, sau să vorbești, sau să auzi, sau să fii conectat toată ziua la niște aparate medicale…înțelegem ce mare dar e sănătatea dar și ce sfâșietoare și  dureroasă e boala, neputința…de orice fel ar fi ea.

Domnul vindecă neputințele, handicapurile de tot felul. Însă pentru vindecare ai nevoie de dorul după o sănătate integrală, adică și a sufletului și a trupului.

Și când vrem vindecarea de o boală a trupului, trebuie să începem să ne vindecăm conștiința, inima, sufletul. Pentru că numai vindecarea de patimi ne dă adevărata perspectivă asupra bolii și asupra sănătății, pentru că păcatele și patimile stau la fundamentul bolilor noastre.

Asta face credința în Dumnezeu: ne ridică la adevărata conștiință a sănătății integrale, care e o conștiință duhovnicească! Pentru că atunci când crezi în Dumnezeul treimic nu mai vrei să treci cu vederea vreun păcat din tine, vreo patimă cuibărită în ființa ta, ci vrei să arunci tot răul din persoana ta.

Și de aceea nevederea duhovnicească înseamnă îmbolnăvirea noastră de toate relele, de toate patimile demonice. Minciuna, furtul, curvia, delăsarea, prostia, lenea, mândria, iubirea de bani…și multe altele sunt relele care intră în noi tocmai pentru că nu le vedem nocivitatea.

Și spovedindu-le și luptând cu ele arătăm că nu mai suntem de acord cu alegerile noastre greșite făcute anterior.

Însă cel demonizat era mut nu din cauza unui handicap vocal ci din cauza unui demon care nu îi permitea să fie dialogic, să fie în relație, în comuniune.

Iar societatea în care noi trăim a devenit tot mai plină de muțenie sau de monologuri private, pentru că suferim de afectarea acestui soi de demoni care ne murmură continuu despre…„foloasele” singurătății egoiste.

„Numai eu să fac, să strâng, să ajung, să am…”.

„De ce să știe altul ce fac eu…și să mi-o ia înainte?!”.

„Sunt banii și viața mea și fac ce vreau cu ei!”.

Timpul înseamnă bani și relațiile înseamnă parvenire. Trebuie să profit cât pot!”.

Doar patru forme…în care murmurul Satanei a devenit…crez de viață pentru mulți. Și e caduc/ lipsit de sens să ne mai întrebăm ce Dumnezeu mai au astfel de oameni, dacă la baza motivării lor în viață stă un gând satanic, acela de a trăi numai pentru sine.

Și acesta e omul postmodern, ideologizat cu trei idei satanice: omul autonom, care își face legi de viață și de morală după bunul plac sau după dorința lui de a avea succes social!

Dacă ies bani din vândut droguri sau din trafic de persoane sau din arme sau din spart bănci sau din prostituție sau din escrocherii mai mari sau mai mici atunci acestea sunt ocupațiile lor de viață.

E și normal ca lupta cu patimile interioare ale omului pe care o predică Ortodoxia și relevanța educației, a muncii cinstite, a valorii profesionale și creative să nu aibă sens în fața omului care se ghidează doar după profit, după parvenire, după îmbogățire rapidă.

Însă împlinirea reală și dialogul real nu se obțin prin parvenire!

A ajunge într-un post de conducere fără să fii propriu lui înseamnă a fi ca nuca în perete. Înseamnă a fi de râsul tuturor…chiar dacă, câțiva aplaudaci, te descriu în culori răpitoare.

Numai cel care s-a creat pe sine continuu și astfel e propriu pentru o demnitate sau o slujire lasă ceva autentic, măreț în urmă.

Pentru că măreția se naște organic, în relație și în comuniune. Și nu poți să ajungi nici să te mântui și nici să faci ceva măreț în lumea asta dacă nu ai relație cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi, dacă nu cunoști marile repere valorice ale umanității și dacă nu construiești pozitiv, pentru toți, în folosul întregii umanități.

După ce demonul a ieșit din om…acela a vorbit.

Și pentru ca să vorbim cu alții trebuie să-l învingem mereu pe demonul care ne ține pe loc, care ne închide în propriile noastre opțiuni înguste, care ne desfigurează personalitatea.

Pe acestea toate ni le spune Evanghelia de astăzi. Pentru că adevărul și viața Împărăției lui Dumnezeu sunt cele care vindecă toată boala și neputința în popor. Pentru că teologia Bisericii și viața ei liturgică și duhovnicească sunt adevărata gândire a umanității și adevăratul ei mod de viață.

Noi ortodocșii, toată viața, nu facem altceva decât să ne chinuim să devenim ortodocși, eclesiali, tot mai îmbisericiți. Și cei care se chinuie să țină toate posturile, să se roage tot mai mult, să vină tot mai mult la Biserică, să fie tot mai mult creștin ortodocși au înțeles cât de greu e să fii ortodox autentic. Ce greutate presupune dezlipirea noastră de aspectele grosiere ale vieții terestre pentru a avea aripi duhovnicești interioare, prin care să ne înălțăm, interior, spre Dumnezeu.

Și postul care ne stă acum în față e o plângere bucuroasă. Pentru că ne rugăm continuu Maicii Domnului, care întru adormirea sa nu ne-a uitat și nu ne uită pe noi.

Un îndemn la cugetarea la viața și la moartea noastră…pentru a ajunge la concluzia că avem nevoie de o moarte bucuroasă, plină de har și de iertare din partea lui Dumnezeu.

De aceea vă doresc luminare dumnezeiască și pace în acest dumnezeiesc post și cât mai mult dialog cu Dumnezeu și între noi. Amin!

***

Fresca e preluată din locația de aici.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno