Iubiți frați și surori întru Domnul,

cu Evanghelia de astăzi (Mt. 9, 27-35) se face ușa de intrare în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care ține între 1 și 14 august, fiind una dintre perioadele stabile de post din anul liturgic.

E vorba de postul ținut cu fructe și legume, de postul plin de mâncăruri vegetale, pentru că anotimpul verii ne oferă din belșug un astfel de post binecuvântat.

Și această ușă evanghelică ne vorbește despre credința care ne face să vedem esențial și despre scăparea de demonizarea mută.

Pentru că e o mare demonizare nevorbirea esențială, adică neîntrajutorarea între oameni, după cum și lipsa discuțiilor folositoare, ziditoare între noi, ambele apărând în om datorită orbirii minții.

Și când folosim cuvintele doar pentru a ne ascunde în spatele lor sau când folosim ideea de relație cu altul numai în scop utilitarist, fără să ne lege nimic real de celălalt, dăm dovadă de demonizare. De robire a minții noastre unor gânduri străine stării de comuniune, de iubire, de cumpătare…

Cei doi orbi se pun de acord în credința, rugăciunea și nevoia lor.

Pentru că au aceeași credință de aceea vor și aceeași vindecare de nevedere.

Însă credința nu e în cazul lor doar un motiv pentru vindecare ci o realitate interioară. Credința era starea lor de a fi, pentru că erau oameni care trăiau în credința în Dumnezeu și nu doar o mărturie din gură, formală.

De ce Evanghelia de astăzi ne amintește despre handicap și demonizare, două inconveniente pentru comuniune, pentru relație?

Pentru că praznicul Maicii Domnului, a cărui prefață începe astăzi și care are odovania/ sfârșitul pe 23 august 2011, ne cere să vedem profund relația dintre Fiu și Maică și să vorbim despre ea doxologic, întru cântări, cu bucurie dumnezeiască.

Nu există slujbă în vreo zi liturgică din anul bisericesc ortodox în care să nu avem cântări în cinstea Maicii Domnului. Și aproape în fiecare dintre ele găsim relația Maicii Domnului cu Fiul ei în cuvinte de mare delicatețe, de mare profunzime, de mare smerenie.

Spre exemplu, în această zi de 31 iulie, Prea Curata Fecioară este numită, printre altele, „cămară însuflețită a lui Dumnezeu”, „cădelniță a jăraticului celui înțelegător”, cea „mai cinstită decât Îngerii”, „cea care ne-a luminat cu patimile Fiului” ei [***Mineiul pe iulie, ed. BOR 1894, p. 354, 355, 356].

Și pentru că e Maica Stăpânului, de aceea îi cerem ei: „roagă pururea Stăpână pe Cel ce L-ai născut, să mă mântuiască de robia patimilor, și de osândire, și de orbirea cea rea, care mă cuprinde, și de biruirea celor ce mă necăjesc, ceea ce ești [cu dar] dăruită de Dumnezeu” [Idem, p. 360].

Pentru că orbirea reală e nevederea minții, nesesizarea cu duhul nostru a celor duhovnicești.

Pentru că la orice slujbă și în orice clipă a vieții noastre putem să vedem, să simțim, să experiem, să trăim prezența slavei lui Dumnezeu în creația Sa și în noi înșine.

Dacă nu Îl intuim, nu Îl vedem, nu Îl sesizăm pe Dumnezeu în creația Sa, și în oameni, și în cărți, și în orice creație umană suntem niște orbi jalnici, vrednici de milă.

Mai jalnici decât cei doi orbi, care vorbeau teologic despre Hristos și care Îl rugau cu credință să îi vindece doar de orbirea ochilor din afară…căci cu sufletul, cu ochii inimii, cu cei dinăuntru, cei doi orbi vedeau

Cu alte cuvinte, handicapul altora are nevoie de înțelegerea și de vederea noastră. Nu prin desconsiderarea lor dovedim că suntem oameni, ci tocmai prin aplecarea noastră, cu atenție și înțelegere, asupra nevoilor lor.

Mă duceam spre Biserică și am călătorit lângă o mamă cu o fetiță, de până în 7 ani, cu retard avansat. Copila nu putea să articuleze niciun cuvânt. Își manifesta bucuria, neplăcerea, dorința de hrană doar prin niște țipete, mugete…făcute cu față veselă, fără să fie conștientă de urmările lor…în timp ce toată lumea din jur era oripilată de zgomotele pe care le producea.

Din punctul de vedere al esteticii călătoriei, bineînțeles că nimeni nu avea chef de țipetele ei neînțelese… Însă mama ei e nevoită, fără doar și poate, să stea zilnic cu ea…și să o audă vorbind numai prin aceste mugete fără sens. Și când te gândești, chiar și pentru o clipă, din perspectiva mamei…dar și a fiicei…înțelegi ce e acela un handicap: altceva decât viața normală.

Iar dacă ne punem în locul celor cu dizabilități, cu handicapuri și gândim din perspectiva lor, pentru câteva clipe, minute, viața…adică să vezi cum e să nu poți să alergi, sau să vorbești, sau să auzi, sau să fii conectat toată ziua la niște aparate medicale…înțelegem ce mare dar e sănătatea dar și ce sfâșietoare și  dureroasă e boala, neputința…de orice fel ar fi ea.

Domnul vindecă neputințele, handicapurile de tot felul. Însă pentru vindecare ai nevoie de dorul după o sănătate integrală, adică și a sufletului și a trupului.

Și când vrem vindecarea de o boală a trupului, trebuie să începem să ne vindecăm conștiința, inima, sufletul. Pentru că numai vindecarea de patimi ne dă adevărata perspectivă asupra bolii și asupra sănătății, pentru că păcatele și patimile stau la fundamentul bolilor noastre.

Asta face credința în Dumnezeu: ne ridică la adevărata conștiință a sănătății integrale, care e o conștiință duhovnicească! Pentru că atunci când crezi în Dumnezeul treimic nu mai vrei să treci cu vederea vreun păcat din tine, vreo patimă cuibărită în ființa ta, ci vrei să arunci tot răul din persoana ta.

Și de aceea nevederea duhovnicească înseamnă îmbolnăvirea noastră de toate relele, de toate patimile demonice. Minciuna, furtul, curvia, delăsarea, prostia, lenea, mândria, iubirea de bani…și multe altele sunt relele care intră în noi tocmai pentru că nu le vedem nocivitatea.

Și spovedindu-le și luptând cu ele arătăm că nu mai suntem de acord cu alegerile noastre greșite făcute anterior.

Însă cel demonizat era mut nu din cauza unui handicap vocal ci din cauza unui demon care nu îi permitea să fie dialogic, să fie în relație, în comuniune.

Iar societatea în care noi trăim a devenit tot mai plină de muțenie sau de monologuri private, pentru că suferim de afectarea acestui soi de demoni care ne murmură continuu despre…„foloasele” singurătății egoiste.

„Numai eu să fac, să strâng, să ajung, să am…”.

„De ce să știe altul ce fac eu…și să mi-o ia înainte?!”.

„Sunt banii și viața mea și fac ce vreau cu ei!”.

Timpul înseamnă bani și relațiile înseamnă parvenire. Trebuie să profit cât pot!”.

Doar patru forme…în care murmurul Satanei a devenit…crez de viață pentru mulți. Și e caduc/ lipsit de sens să ne mai întrebăm ce Dumnezeu mai au astfel de oameni, dacă la baza motivării lor în viață stă un gând satanic, acela de a trăi numai pentru sine.

Și acesta e omul postmodern, ideologizat cu trei idei satanice: omul autonom, care își face legi de viață și de morală după bunul plac sau după dorința lui de a avea succes social!

Dacă ies bani din vândut droguri sau din trafic de persoane sau din arme sau din spart bănci sau din prostituție sau din escrocherii mai mari sau mai mici atunci acestea sunt ocupațiile lor de viață.

E și normal ca lupta cu patimile interioare ale omului pe care o predică Ortodoxia și relevanța educației, a muncii cinstite, a valorii profesionale și creative să nu aibă sens în fața omului care se ghidează doar după profit, după parvenire, după îmbogățire rapidă.

Însă împlinirea reală și dialogul real nu se obțin prin parvenire!

A ajunge într-un post de conducere fără să fii propriu lui înseamnă a fi ca nuca în perete. Înseamnă a fi de râsul tuturor…chiar dacă, câțiva aplaudaci, te descriu în culori răpitoare.

Numai cel care s-a creat pe sine continuu și astfel e propriu pentru o demnitate sau o slujire lasă ceva autentic, măreț în urmă.

Pentru că măreția se naște organic, în relație și în comuniune. Și nu poți să ajungi nici să te mântui și nici să faci ceva măreț în lumea asta dacă nu ai relație cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi, dacă nu cunoști marile repere valorice ale umanității și dacă nu construiești pozitiv, pentru toți, în folosul întregii umanități.

După ce demonul a ieșit din om…acela a vorbit.

Și pentru ca să vorbim cu alții trebuie să-l învingem mereu pe demonul care ne ține pe loc, care ne închide în propriile noastre opțiuni înguste, care ne desfigurează personalitatea.

Pe acestea toate ni le spune Evanghelia de astăzi. Pentru că adevărul și viața Împărăției lui Dumnezeu sunt cele care vindecă toată boala și neputința în popor. Pentru că teologia Bisericii și viața ei liturgică și duhovnicească sunt adevărata gândire a umanității și adevăratul ei mod de viață.

Noi ortodocșii, toată viața, nu facem altceva decât să ne chinuim să devenim ortodocși, eclesiali, tot mai îmbisericiți. Și cei care se chinuie să țină toate posturile, să se roage tot mai mult, să vină tot mai mult la Biserică, să fie tot mai mult creștin ortodocși au înțeles cât de greu e să fii ortodox autentic. Ce greutate presupune dezlipirea noastră de aspectele grosiere ale vieții terestre pentru a avea aripi duhovnicești interioare, prin care să ne înălțăm, interior, spre Dumnezeu.

Și postul care ne stă acum în față e o plângere bucuroasă. Pentru că ne rugăm continuu Maicii Domnului, care întru adormirea sa nu ne-a uitat și nu ne uită pe noi.

Un îndemn la cugetarea la viața și la moartea noastră…pentru a ajunge la concluzia că avem nevoie de o moarte bucuroasă, plină de har și de iertare din partea lui Dumnezeu.

De aceea vă doresc luminare dumnezeiască și pace în acest dumnezeiesc post și cât mai mult dialog cu Dumnezeu și între noi. Amin!

***

Fresca e preluată din locația de aici.

Did you like this? Share it: