Căldură mare…te miști dus de valurile vântului…atât cât adie…

Miroase a tăcere pe stradă, a liniște stranie…Mai puțină aglomerație și zumzet de nemulțumire…

Căldură mare, adică mulțumim și pentru o adiere, pentru o pală de vânt, nu mai avem chef de…atâta răutate. E bună și zăpușeala la ceva!

Dar nu mai e atâta agitație nu pentru că lumea s-a liniștit în sine, ci pentru că nu mai dă buzna pe străzi. Și nu mai dă buzna nu pentru că e în concediu, ci pentru că…aude că e vacanță și…crede în ceea ce se spune.

Pentru că vor să creadă în relaxare, într-o perioadă de pauză, în confortul ieșirii afară din, citez: nebunia cotidiană.

Doar că nebunia cotidiană nu ne-o face nimeni: noi singuri ne dinamităm liniștea (interioară în primul rând), noi singuri vrem să ne credem într-o competiție cu bunul simț și cu omenia, cu dragostea și compasiunea.

Lumea nu e mai bună pentru că unii fac nebunia cotidiană.

În capul multora, lumea n-ar putea progresa fără corupție, imoralitate, jocuri murdare, fără războaie, sacrificii umane (victime colaterale), fără politică strâmbă, fără aranjamente și trafic ilicit, material și moral.

Îmi amintesc, cu ceva ani în urmă, vorbeam cu cineva despre schimbarea oamenilor în bine prin credință, iar persoana respectivă s-a oprit nedumerită și m-a întrebat: și ce se va întâmpla cu progresul lumii?

Puțini – și din ce în ce mai puțini – înțeleg că răul nu e o valoare, care face lumea să meargă înainte, că nici puțin rău, nici mult rău nu înseamnă nimic altceva decât o implantație malignă, care mai devreme sau mai târziu se generalizează și face foarte mult rău!

Nu poți însă, să ai un orizont al binelui, când nu ai decât un singur orizont, foarte strâmt, al egoismului!

Nu poți să privești un bine național sau planetar când te gândești numai la casa și masa din proximitatea imediată.

Cei ce cred în bine (adică în Bine), sunt propagatorii lui oriunde ar merge. Nu propagandiștii lui din gură, teoretic, ci truditorii pentru binele tuturor și al lumii.

Oamenii se lasă ușor infestați de minciună, pentru că i-au făcut un culcuș cald în lăuntrul lor. Se lasă ademeniți de impostori pentru că nu mai discern între bine și rău, în ei înșiși, niciodată.

Instinctualitatea e preferată reflexivității, reflecției profunde, abisale, a ființei care să privească în sine însăși groapa mormântului sau rostul în eternitate.

Oamenii preferă să trăiască cu iluzia incomensurabilă a necurmării zilei de azi și a zilei de mâine. Și dacă aceste două zile sunt satisfăcătoare, în limitele unei mulțumiri vulgar-materialiste, atunci…poimâine pare de necuprins cu mintea, exilat în zone cosmice intangibile.

Anestezia mulțumirii de sine sau a confortului nu durează uneori nici viața toată. Și sigur nu durează o veșnicie.

Did you like this? Share it: