„Revoluția franceză, încercând să regenereze specia umană, a considerat de la bun început că ar trebui să anihileze” clopotele care, timp de secole, „au sfințit timpul” în Franța și au definit „peisajul sonor” în toată Europa.

„Respectul și iubirea față de cei adormiți (un fundament al tuturor societăților tradiționale de pe glob), solemnitatea ritualurilor și a riturilor de trecere, încredințarea auditivă a emoțiilor umane și diviziunile temporale [sacre] au devenit obiective de distrugere.

Pas cu pas, pe perioada unui deceniu, mișcarea revoluționară, cu toate puterile ei, mai întâi a reușit să limiteze folosirea clopotelor și mai târziu le-a demontat la propriu, a topit clopotele și le-a transformat în monede sau arme, în timp ce, prin[tr-o nouă] legislație, interzicea folosirea lor”.

Abia în 1802, împăratul Napoleon, prin decret imperial, a îngăduit din nou utilizarea lor și „sunetul clopotelor a fost primit cu bucurie, ca o eliberare[1].


[1] Traducere din: Virgil Nemoianu, Sacrality and the Aesthetic in the Early Nineteenth Century, în vol. A Companion to European Romanticism, edited by Michael Ferber, Blackwell Publishing Ltd, 2005, p. 408. Traducerea ne aparține.

Did you like this? Share it: