Prof. Dr. Wilhelm Niesel, The Theology of Calvin, Translated by Harold Knight, Ed. The Westminster Press, Philadelphia, 1956 (apărută în germană, la München, în 1938), 254 p.

*

După stadiul cercetărilor încep capitolele dogmatice: 1. Cunoașterea lui Dumnezeu, 2. Treimea, 3. Creație și Providență, 4. Păcatul, 5. Legea lui Dumnezeu, 6. Vechiul și Noul Testament, 7. Mijlocitorul [nostru], 8. Harul lui Hristos dinăuntru nostru, 9. Viața omului creștin, 10. Rugăciunea, 11. Alegerea veșnică a lui Dumnezeu [predestinația], 12. Biserica, 13. Sacramentele/ Tainele, 14. Stăpânirea/ forma de guvernământ seculară, 15. Concluzii, 16. Index de nume.

*

Autorul ne oferă o lucrare de sinteză făcută doar pe textele sursă ale lui Calvin[1].

*

Și textele sursă sunt 3:

*

Autorul consideră Învățătura credinței creștine a lui Calvin drept cartea sa fundamentală (p. 22), în care a vrut să ofere „esența a ceea ce Dumnezeu a vrut să ne învețe pe noi în Cuvântul Său” (p. 23). Adică a vrut să facă „o sinteză a conținutului Scripturii” (Ibidem).

Însă mintea umană e prea slabă pentru a cuprinde ființa lui Dumnezeu, spune Calvin (Ibidem). Și de aceea tot ce putem spune despre Dumnezeu și relația Sa cu umanitatea suntem învățați de către Însuși Dumnezeu (p. 23-24).

Calvin își considera teologia „o <filosofie creștină> pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă în Scriptură” (p. 24). Totul se reduce pentru Calvin la Scriptura ruptă/ despărțită/ scoasă din Tradiție, adică din casa unde s-a născut Scriptura.

Ca să citim Scriptura cu adevărat trebuie să ne întoarcem spre Dumnezeu, spune Calvin, ca El să ne schimbe prin Duhul Său (Ibidem). Iar Sfântul Duh era considerat de el ca „singurul interpret adevărat al Scripturii” (Ibidem). Adică n-avem nevoie de Biserică…ci ne învață numai Dumnezeu, în mod exclusiv.

Scriptura nu era pentru Calvin un spațiu în care putem să ne satisfacem tot felul de „curiozități prostești/ nebunești” ci e locul unde putem să Îl cunoaștem pe El (p. 27).

Iisus Hristos e considerat de către autor: „Mijlocitorul întru Care Dumnezeu Însuși Se comunică pe Sine nouă” (Ibidem) și „sfârșitul Legii și esența Evangheliei” (Ibidem).

Cuvântul Scripturii, spune Calvin, plin de puterea Duhului, când atinge inima noastră devine „un cuvânt al vieții, care convertește sufletul” (p. 28) nostru. De unde autorul nostru trage concluzia, că în ultimă instanță Scriptura „se ocupă de Hristos Cel viu” (Ibidem).

Și Calvin nu și-a dorit o teologie „extrasă din Scriptură” (Ibidem), precizează autorul, ci un mijloc de a trăi adevărata evlavie, care „constă în cunoașterea lui Hristos” (p. 29).

Autorul subliniază și faptul, că pentru Calvin „adevăratul teolog nu poate fi decât un slujitor” (Ibidem) și că el a oferit în teologia lui „un compendium/ o adunare de învățături dumnezeiești culese/ selectate din Scriptură” (Ibidem).

Calvin a afirmat că în Scriptură noi stăm față în față cu Dumnezeu Însuși (Ibidem). Dumnezeu ne vorbește și azi prin cuvintele Sale și întotdeauna ne revelează pe Dumnezeu Însuși (Ibidem).

Exclusivismul lui Calvin, ca al tuturor falșilor „reformatori”, care trebuie să nege, să rupă, să se despartă tot mai mult de Tradiția Bisericii: „Sfânta Scriptură este singurul criteriu/ singura judecată/ singura normă a învățăturilor Bisericii” (p. 30). Și, ca urmare, a negat orice lucru despre care nu s-a scris în Scriptură.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, precizează Calvin nu trebuie să devină în teologia noastră „un principiu formal” (p. 30), adică o învățătură teologică indiferentă față de relația cu persoana Lui.

Autorul spune că Calvin nu înțelegea inspirația Scripturilor drept „una mecanică” (p. 31) însă nici nu și-a pus problema să demonstreze inspirația ei pentru toată lumea (Ibidem).

Peter Brunner[2] a atras atenția că Calvin a comparat cuvântul Scripturii cu o oglindă (Ibidem) iar oglinda reflectă o imagine care nu e identică cu ea însăși (p. 31-32).

Calvin considera „cuvântul [literalitatea] Scripturii drept un instrument al Duhului” (p. 32). Duhul Sfânt se folosește de cuvintele Scripturii fără a se identifica cu cuvintele ei ci doar le pătrunde pe ele (Ibidem), le umple de har.

La fel ca în cazul cuvintelor Scripturii și a relației dintre cuvintele ei și Duhul Sfânt, și în cazul Euharistiei Calvin afirma că „Euharistia este instrumentele prin care Duhul Sfânt se folosește pentru ca să lucreze în sufletele noastre alegerea” (Ibidem), alegere care la Calvin înseamnă predestinare spre viață sau spre moarte.

Ideea fatală de instrumentalizare a cuvintelor și a materiei, de aici, mai departe, și a oamenilor și a ființelor și a întregii creații…Când ele sunt folosite ca și când nu ar însemna nimic.

Calvin ne amintește că cuvântul Scripturii e „mort” pentru noi dacă nu suntem „înviați/ renăscuți dumnezeiește” (Ibidem).

Iar Scriptura, subliniază autorul, nu poate renunța la literele și cuvintele ei dar „nici nu se identifică cu aceste cuvinte” (p. 32-33).

Autorul spune: „Iisus Hristos este sufletul Legii, punctul focal/ de focalizare/ de convergență al întregii Sfintei Scripturi…Căci Domnul Cel viu nu Se identifică cu cuvintele scrise ale Scripturii! Dacă s-ar petrece astfel lucrurile, El nu ar fi decât o simplă idee sau anumite lucruri, dar nu Hristos Însuși. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat trebuie să Se distingă/ să Se deosebească [să fie de altă esență n.n.] față de cuvintele Scripturii” (p. 33). Și asta te face să privești transcendent cuvintele Sale, să le vezi ca pe o cale de intrare în relație cu Dumnezeul treimic.

Autorul oferă un pasaj din Calvin în p. 34, în care acesta spunea că turcii/ mahomedanii nu se închină Dumnezeului cerului și al pământului ci unui idol, pentru că nu acceptă Chipul [ipostatic] al lui Dumnezeu, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Însă nici evreii nu sunt departe de mahomedani, afirma Calvin, pentru că și ei neagă faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (p. 34).

De aceea Calvin, precizează autorul, mărturisea faptul că „noi ne întâlnim cu Dumnezeu în mod personal numai în Iisus Hristos, Care în realitatea personală a vieții Sale este Chipul lui Dumnezeu Tatăl” (p. 35).

Tot autorul spune: Iisus Hristos „este oglinda lui Dumnezeu, după cum cuvântul Scripturii ne reflectă harul și adevărul lui Hristos” (Ibidem).

Și autorul recunoaște faptul că „a învăța despre inspirația literală [a Scripturii, în sensul că Dumnezeu ne-ar fi predat cuvânt cu cuvânt Scriptura, fără legătură cu Sfinții ei scriitori n.n.] duce la Scriptolatrie/ Bibliolatrie” (p. 36).

Calvin: nu putem să înțelegem Scriptura dacă „Dumnezeu Însuși nu-Și face simțită prezența Sa dumnezeiască în năuntrul nostru” (p. 37).

Și autorul vorbește la Calvin, după cum prevăzusem, tot în mod instrumentalist și despre Profeți, ei fiind doar instrumentele lui Dumnezeu pentru a Se revela și nu intimii Lui (Ibidem).

Calvin vorbește și despre cunoașterea lui Dumnezeu în creație și istorie (p. 40), despre „cunoașterea naturală” ca fiind proprie tuturor (p. 49) Însă avem nevoie neapărată de cunoașterea lui Hristos (Ibidem).


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/John_calvin.

[2] Idem: http://de.wikipedia.org/wiki/Peter_Brunner.

Did you like this? Share it: