Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [2]
***
Cu p. 54 începe cap. al 3-lea al cărții, cel dedicat Treimii.
Și autorul ne spune că Calvin nu a folosit cunoașterea Scripturii pentru ca să „producă vreo descriere originală a ființei lui Dumnezeu” (Ibidem). Pentru că Calvin vorbea despre Dumnezeu ca despre Unul în Care Se disting trei persoane dumnezeiești (Ibidem).
Însă pentru Calvin, Dogmaticele trebuie să treacă testul Scripturii (p. 55) și, pentru noi, și pe al Tradiției și al experienței mistice. Numai că el nu era un rob al expresiilor scripturale, avertizând că nu trebuie să idolatrizăm textualitatea Scripturii (p. 56).
Și autorul ne spune că noi trebuie să exprimăm teologic „adevărul pe care Scriptura ni-l dă mărturie” (Ibidem).
El afirmă și faptul că Ioan Calvin a preluat din tradiția patristică dogma Treimii cu tot vocabularul teologic (Ibidem).
Însă nu e un adevăr deplin, cinstit, pentru că Calvin a preluat doar ideea de o ființă și trei persoane și nu toată pledoaria triadologică a Bisericii una.
Calvin a apărat dumnezeirea Fiului (p. 57) și a afirmat că unitatea lui Dumnezeu permite distincția personală (p. 58).
Fiul întrupat Se distinge de Cel care L-a trimis la nivel personal și nu ființial (Ibidem). Iar Calvin definea persoana dumnezeiască drept „modul de a exista în ființa lui Dumnezeu” (Ibidem). Caracteristicile personale ale persoanelor dumnezeiești sunt incomunicabile (Ibidem).
Calvin îl susține pe Filioque, ca și teologia romano-catolică (p. 59), deși Filioque contravine Scripturii. După cum „numai Scriptura” contravine și ea Scripturii, pentru că Scriptura vorbește despre paternitatea Bisericii și a Tradiției asupra ei.
*
Cap. 4, Despre creație și providență, începe cu p. 61.
Autorul spune că răscumpărarea nu a constituit pentru Calvin locul central în teologia sa, ci locul central l-a ocupat cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea de sine a omului credincios (Ibidem). Iar cunoașterea lui Dumnezeu, în mod fundamental, e la Calvin strict scripturală (Ibidem).
Calvin, spune autorul, face și distincția între cunoașterea generală a Scripturii și cunoașterea pentru mântuirea noastră (Ibidem), fapt pentru care vorbește mai întâi despre Dumnezeul creației apoi despre Dumnezeul răscumpărării (p. 62), deși e unul și același.
Motivația lui? Pentru că numai prin Hristos primim străfulgerarea/ luminarea că Dumnezeu e Creatorul lumii (p. 62).
Însă reducerea Revelației la răscumpărarea în Hristos ține de ideologia protestantă, care supraevaluează ceva în detrimentul a altceva, ca și când am putea să vorbim despre mântuire fără creație.
La Calvin, ca și la alți „reformatori”, Revelația nu e un continuum, de la Dumnezeu, Cel din veci, Care creează lumea, pentru ca lumea să se îndumnezeiască întru El pentru veci, ci, mai degrabă, episodică și, episodul principal e Crucea…și punct!
Calvin vorbește și despre Fiul în mod instrumentalist, desemnându-L drept instrumentul prin Care Tatăl a creat cerul și pământul (p. 62). Dumnezeu Tatăl a creat toate prin Fiul Său (p. 63).
Omul e format din trup și suflet și prin rațiunea și voința lui se distinge de creaturile neraționale (p. 65). Sufletul este esențial în om și el se distinge de trup (Ibidem).
Imortalitatea sufletului vs. mortalitatea trupului (Ibidem).
A susținut creația din nimic (p. 66). Sufletul nostru e creat de Dumnezeu pentru fiecare în parte, negând astfel preexistența sufletelor (Ibidem).
Nemurirea sufletului era pentru Calvin „darul harului lui Dumnezeu” (Ibidem) și el afirma și faptul că doar Biserica „înțelege adevărata ființă a omului” (Ibidem).
Nemurirea sufletului nostru însă, afirma Ioan Calvin, nu este aceeași cu nemurirea lui Dumnezeu iar noi nu suntem trecători ca animalele câmpului (Ibidem).
Autorul: „Asemănarea omului cu Dumnezeu nu consistă în faptul că omul este înzestrat cu rațiune și voință, ci în faptul că aceste facultăți, în omul original, erau direcționate/ îndreptate în întregime spre cunoașterea și ascultarea lui Dumnezeu” (p. 68).
Și autorul nostru vorbește despre teologia lui Calvin despre asemănare în termeni romano-catolici, spunând că sufletul și trupul sunt darurile naturale primite de om de la Dumnezeu, pe când asemănarea cu Dumnezeu este „un dar supranatural…care este supraadăugat constituției psiho-fizice a omului și care-i este împărtășit din afară” (p. 68).
Însă prin această teologie mincinoasă se scoate harul lui Dumnezeu din om, nu mai e văzut harul ca fiind constitutiv omului, cum că așa a făcut Dumnezeu pe om: plin de har. Și atunci căderea omului în păcat nu mai e văzută ca o cădere reală, care produce schimbări dramatice în om…dacă harul vine din afară…și nu ne aparține.
În p. 70 autorul vorbește despre antropologie ca nefiind separată de hristologie, pentru că Hristos a restaurat în Sine firea noastră căzută.
Calvin ne atrage atenția că trebuie să Îl vedem pe Dumnezeu ca fiind Creator și la timpul prezent și nu numai la trecut (Ibidem). Lucru specificat de către autor în secvența dedicată providenței dumnezeiești.
Iar purtarea Sa de grijă față de creația Sa se manifestă prin aceea că o susține (Ibidem). El conduce întreaga creație spre împlinirea/ sfârșitul ei (Ibidem).
Autorul spune că Ioan Calvin și-a început teologia providenței plecând de la Deut 22, 8, văzând-o ca purtare de grijă a Lui față de creația Sa (Ibidem).
Dumnezeu susține și stăpânește toate lucrurile (p. 71).
Protecția paternală a lui Dumnezeu față de Biserica Sa (p. 74), Biserica fiind văzută ca „obiect al providenței dumnezeiești” (Ibidem).
Însă Biserica nu era pentru Calvin „țelul final al providenței lui Dumnezeu” (Ibidem).
Cei care fac rele sunt văzuți și ei ca instrumente ale providenței dumnezeiești (p. 77), însă Dumnezeu nu e responsabil de rău (Ibidem).