Din experiența ascetică a Apusului [1]

Textul de mai jos este cf. Anachoritic Traditions of Medieval Europe, edited by Liz Herbert  McAvoy, The Boydell Press, Woodbridge, 2010, p. 22-24.

Cap. Anahoreți din Țările de Jos, de Anneke B. Mulder-Bakker:

Exemplul Sfântului Martin

Când contele Asfried de Hamaland a renunțat la titlul și la viața de familie și a urcat, la o vârstă înaintată, pe scaunul episcopal de Utrecht în 995, avea o mică mănăstire cu o sihăstrie construită în afara Utrechtului, pe râul Eem, pe care a numit-o Hohorst sau Heilingenberg.

În această privință, urma exemplul lui Martin de Tours, care construise un complex [mănăstiresc] similar pe Loire, în Franța.

Ansfried (m. 1010) se plasa, în consecință, în tradiția binecunoscutului Sfânt Martin, prototip/ întemeietor al creștinismului ascetic și eremitic în Europa de Vest și patron/ ocrotitor al bisericii din Utrecht (și al mănăstirii Hohorst de asemenea).

Cu câteva secole înainte de Ansfried, misionarul flamand Amandus (c. 600-c. 680) realizase ceva asemănător. În tinerețea lui, Amandus făcuse un pelerinaj la mormântul Sfântului Martin în Tours și a luat un vas cu pământ sfințit ca binecuvântare pentru anahoreții/ sihaștrii săi din Țările de Jos.

După modelul Sfântului Martin, s-a închis ca un sihastru la Bourges, ca să se pregătească spiritual pentru sarcina de slujitor [al Bisericii]. După o călătorie la Roma, a străbătut ținuturile din Meuse și râurile din Scheldt pentru a organiza creștinii din aceste regiuni.

A fondat mănăstiri și a convertit oameni, uneori la un mod de viață la fel de ascetic ca cel pe care îl trăia el însuși. Între convertiți s-a numărat și Bavo […] Pentru generațiile următoare, Amandus a întruchipat modelul adevăratului eremitism, pentru că s-a retras într-o sihăstrie nu numai la începutul, dar și la sfârșitul vieții sale.

Asemenea lui Ansfried în secolul al X-lea și lui Amandus în secolul al VII-lea, Wulfilaïcus s-a inspirat din pilda Sfântului Martin mai devreme, în secolul al VI-lea.

Apoi a devenit stâlpnic, care s-a pironit pe un stâlp/ columnă în afara Trier-ului. Îi îndemna pe toți trecătorii să se convertească la credința creștină, pentru că oamenii treceau pe lângă stâlpul său când doreau să meargă să slujească în taină idolilor din pădure.

Era ca un spin în coasta episcopilor din regiune. […] El a trebuit să se coboare de pe stâlp și a fost măcelărit.

Asceții menționați mai sus – și mulți alții – au văzut în Sfântul Martin de Tours (c. 316-396) un exemplu minunat pentru ei. […].

Idealurile Părinților pustiei

După cum am spus, Martin de Tours se află în tradiția Părinților pustiei egiptene, din care se trag, pe de o parte, sihaștrii și zăvorâții perioadelor de mai târziu, și, pe de altă parte, monahii. Oricum, ambele forme de viață religioasă din Evul Mediu și-au avut originile/ începutul la Părinții pustiei, oameni ai virtuții din secolele III și IV, care în mod liber și necondiționat și-au dedicat viața slujirii lui Dumnezeu.

[Sfântul] Antonie cel Mare a fost modelul pentru ambele [moduri de viețuire].