Poezia lui Vasile Voiculescu [14]

Se simte fereastră lumii spre neant (Fereastra) – unde neantul poate fi un material al potențelor/ latențelor.

Poetul se află într-o constantă agonie interioară între suflet și trup și se exprimă destul de transparent atunci când vorbește despre demoni prinși în zăvoarele spermii (Trupul, cetate a timpului).

Treptat, însă, încep a se limpezi alte zări. Este exact ceea ce comunică titlul unui nou volum: Întrezăriri (1939).

Poemul Androginul implică (pentru prima dată) teme ocurente și în lirica barbiană  (exhibate acolo ca o retorică a echilibrului între nordul minții polar și sudul afectiv senzual) și sub o formă poetică similară: Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne /…/ Prefigurez un gând zeiesc al lumii / Ce-și dibuie pe forme bucuria / Și răsădește-n moliciunea humii / Tăria tainei mele, fecioria.

Sigur, taina fecioriei nu este un subiect barbian, sau poate doar în înțelesul fecioriei intelectuale.

Lupta cu carnea se profilează ca o temă fundamentală a poeziei sale – pentru că, până acum, am urmărit mai degrabă o alternanță a temelor erotice cu cele spirituale/ religioase și nu atât o poetizare a acestui conflict lăuntric.

Din viziunile panerotismului, care au eclozat și până acum în versurile sale și care îl determină să descrie bolți de pulpe și brațe în arcade (o arhitectură erofilă de dimensiuni cosmice), se desprinde și se încheagă însă o cu totul altă poezie, un alt tipar poetic, care ia o tot mai amplă distanță față de vulgaritatea și excentricitatea senzuală și față de exhibiționismul sentimentelor febrile.

O altă poezie, care, în avangarda sonetelor închipuite, naște versuri surprinzătoare: Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme / În minele sleite filoane de fiori. /…/ Lucrată rece, -n ochiuri, /…/ Ajunge voluptatea lucidă filigrană / Prin care se strevede un târg de goliciuni. /…/ și cade / Aprinsul aurorii din pleoape de balade… (Artă minoră).

Din donjoanele cosmice ale erofiliei mai rămân schelete vii de pofte, care nu au nici măcar substanță hamletiană, semn că insistențele ascetice (care pot fi predominant lăuntrice) au descărnat până la urmă imaginea amorului de formele aluzive ale tentației și au iluminat iluzia subcutanată.

Erosul a avut până acum, în lirica voiculesciană, avantajul reproducerilor sale estetizante, ca forță universală. Voiculescu are un adversar redutabil în acest colos vital care își cere drepturile în ființa și în corpul său.

Poezia stă mărturie pentru începutul destructurării, atât lăuntrice cât și poetice, a imageriei erotic-luxuriante, prin care însă se strevede un târg de goliciuni.

Pare a fi un hârb de tinichea care se ascunde în spatele acestui idol al corporalității fantaste și seducătoare, care a fost îndelung cosmicizată și propusă spre adulare în artă, un miraj al amorului care se destramă, care își pierde notorietatea ca vrăjitorul din Oz…

Dar disputa este încă departe de epuizare, poetul definindu-se drept: Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase, / Între oftări de înger și-ntre scrâșniri de dinți (Charon).

Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [3]

Prima parte, a 2-a

***

De la p. 80, cap. 5: Păcatul.

Autorul spune că Ioan Calvin nu credea că chipul lui Dumnezeu în om a fost cu totul distrus (p. 81) după căderea sa în păcat. Omul nu a ajuns o bestie după ce a păcătuit ci a rămas o ființă cu rațiune și cu voie liberă (Ibidem).

Înstrăinarea de Dumnezeu a luat locul orientării sale originale/ inițiale către Creatorul său” (Ibidem). Și această înstrăinare e rădăcina căderii omului (Ibidem).

Peccatum originale e văzut de autor ca o revoltă/ împotrivire a omului față de Dumnezeu (Ibidem).

În dispută cu teologia Sfântului Augustin al Hipponei despre păcat, Calvin a afirmat că nu mândria e fundamentul tuturor relelor ci „necredința radicală și neascultarea” (Ibidem).

Când vorbește despre omul căzut, Calvin vorbește despre omul trup, în termenii cărții Facerea și ca despre un abis al deșertăciunii și depravării (p. 82).

Calvin nu e de acord cu ideea că păcatul original/ strămoșesc este ereditar, nu îl explică în mod psihio-fizic și nici nu îl vede ca pe „o maladie moștenită” de fiecare dintre noi (p. 82-83). Ci el spune că păcatul este hotărârea lui Dumnezeu (p. 83), făcând astfel din el o existență arbitrară a voii lui Dumnezeu.

Credința însă în Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu și ne oferă adevărata libertate (p. 87).

Autorul: „Căderea lui Adam s-a petrecut nu pentru că omul a fost creat în mod defectuos ci din cauză că omul, în el însuși, nu a avut capacitate dumnezeiască pentru perseverență” (p. 88) în bine.

*

Legea lui Dumnezeu, cap. 6, de la p. 92.

Calvin considera că legătura lui Dumnezeu cu Avraam și cu urmașii lui nu s-a bazat pe vrednicia lor ci pe mila lui Dumnezeu (p. 93), scoțând astfel orice aport uman din cadrul alegerii lui Dumnezeu.

Autorul: „Legea lui Dumnezeu este înrădăcinată în acest har și în această loialitate prin care El privește spre poporul Său, spre Biserică” (p. 93).

Idem: „Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este înrădăcinat în Întrupare. Dumnezeu ne-a înfiat pe noi ca fii [ai Lui] și mărturisește că El voiește întru noi, fiindcă Fiul Său, Cel Unul-Născut a împlinit această voință în lume” (p. 95).

Calvin a spus că Legea nu are nicio valoare și nu oferă nicio speranță reală fără Hristos (p. 96). Cultul vechitestamentar a vorbit, în mod umbros, despre Hristos (Ibidem). Legea a fost o făclie care ne-a făcut să nu ne îndepărtăm de calea adevărată (p. 97), spunea Calvin.

*

Cap. 7 începe cu p. 104: Vechiul și Noul Testament.

„Vechiul Testament promite ceea ce Noul Testament ne oferă nouă în Hristos. Mântuirea Sfinților Vechiului Testament este fundată, ca și a noastră de altfel, în Iisus Hristos” (p. 105). Hristos este fundamentul ambelor Testamente (Ibidem).

Vechiul Testament, spune Calvin, ne predică nouă despre Hristos (Ibidem). Jertfele și slujbele VT, regii și preoții vechi vorbeau despre Împăratul și Marele Arhiereu Hristos (p. 106).

NT însă, în comparație cu VT, „este suflarea de viață țâșnită din Întruparea Fiului lui Dumnezeu” (p. 107).

Pentru Sfinții Vechiului Testament, cuvintele lui Dumnezeu a fost mâncare și băutură spirituală/ duhovnicească ca și pentru creștini (p. 108).

„Vechiul Testament nu este nicidecum o carte care poate fi înlăturată, ca și cum nu ne-ar interesa, după cum nu e nici numai un auxiliar de care ne folosim pentru ca să înțelegem mult mai bine Noul Testament. Noi avem Vechiul Testament doar fiindcă trezește în noi credința în Iisus Hristos. În acest sens Vechiul Testament este una cu Noul Testament” (p. 108).

*

Odată cu p. 110, cap. 8: Mediatorul/ Mijlocitorul.

V și NT dau „o singură mărturie despre Hristos” (p. 110), spunea Calvin. Iar Mijlocitorul nostru e Hristos (p. 111).

Și totodată autorul afirmă aici faptul că Calvin credea, cum că „Dumnezeu Însuși trebuie să Se întâlnească cu noi în Hristos fiindcă noi înșine nu putem trece prăpastia care există între Creator și creatură, însă, fără îndoială, nu gândea o radicală distincție între Dumnezeu și creaturile Sale” (p. 112).

*

Am însă impresia că acest Calvin pe care ni-l prezintă Wilhelm Niesel e mult mai „temperat” în comparație cu Calvin citit în sine, fără interpret.

*

Fiul lui Dumnezeu, spune Calvin, a fost Cel care a luat inițiativa de a veni la noi, de a Se întrupa (p. 112).

Iisus Hristos este „omul adevărat” (p. 113). Umanitatea Sa a fost indispensabilă pentru lucrarea Sa de mântuire a oamenilor (p. 115).

Calvin a negat dualismul ereziei nestoriene (Ibidem).

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după praznicul preaslăvit al Schimbării Domnului la față/ la trup, schimbare/ transfigurare care a constat în faptul că slava Sa cea veșnică a fost văzută în mod extatic/ mistic de către cei 3 Sfinți Apostoli, cum a țâșnit/ a iradiat din întregul Său trup, Evanghelia de astăzi [Mt. 14, 14-22] ne vorbește despre dorința împărtășirii cu Domnul, tot la fel de delicat, de frumos ca și pe Tabor, prin înmulțirea pâinilor și a peștilor.

Pentru că mulțimea a mâncat pâine și pește de la Domnul, înmulțite în mod minunat, ca și apa devenită vin din Cana Galileei, pentru ca Biserica lui Hristos, plină de slava Sa, să dorească neîncetat împărtășirea nu cu cele trecătoare, ci cu Cel netrecător, cu Mirele ei, cu Hristos euharistic, care e Mâncarea și Băutura noastră dumnezeiască spre viața veșnică.

Și înțelegem din alăturarea aceasta sfântă între cele două zile liturgice, că în experiența teologică și duhovnicească a Bisericii, vederea extatică nu exclude împărtășirea euharistică, ci ceea ce trăim prin unirea cu Hristos euharistic primim, în mod extatic, în alt fel și la alt grad, și în vederea mistică, în extaz.

Iar ambele experiențe bisericești sunt mari și dumnezeiești și îndumnezeitoare. Pentru că și vederea lui Dumnezeu și împărtășirea euharistică cu Domnul sunt realități existențiale ale omului Bisericii, ale omului botezat și introdus continuu în teologia și viața Bisericii și care trăiește continuu în ritmul curățirii de patimi.

Pentru că numai cei curați Îl văd și Îl primesc pe Cel preacurat întru cunoștință și întru simțirea lor plină de har.

Și întru curăție, întru smerenie, întru dragoste nețărmurită pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl înțelegem pe Hristos, Cel cu care ne împărtășim și ardem de dor pentru a-L vedea pe El, pe Cel preafrumos și preasfânt

Versetul al 19-lea („a luat cele cinci pâini și doi pești, a privit în cer, a binecuvântat și a frânt [și] a dat pâinile Ucenicilor, iar Ucenicii mulțimilor”) vorbește, în rezumat, despre lucrarea divino-umană a Sfintei Liturghii dar și a lucrării lui Dumnezeu, în general sau în mod personal, cu creația Sa.

Pentru că numai ceea ce dai lui Dumnezeu și e binecuvântat de către Dumnezeu devine Euharistie, care se frânge pentru toți, spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică. Și numai când îți frângi/ înfrângi patimile și poftele și te lași umplut de slava lui Dumnezeu poți să dai pâinea cuvântului și altora, care flămânzesc după ea.

Însă Dumnezeu așteaptă rugăciunile credinței noastre pentru ca să înmulțească binecuvântarea și pacea sa în fiecare om. După cum El așteaptă, ca fiecare dintre noi să recunoască în El pe izvorul vieții și al tuturor bunătăților, viață, sănătate și bunuri materiale față de care trebuie să fim responsabili.

Domnul a vrut să îi facă pe Sfinții Apostoli martori direcți ai minunii pentru că a dorit să îi facă foarte sensibili, atenți, grijulii la nevoia de viață duhovnicească a oamenilor.

Pâinea și peștii au trecut prin mâinile lor…Iar coșurile pline, de după săturarea mulțimii, erau o evidență. Belșugul de hrană, pe care Dumnezeu îl revarsă pe pământ, e o evidență a bunătății Sale. Însă, și mai evident, pentru cei vii duhovnicește, e belșugul de har și de viață dumnezeiască pe care Dumnezeul nostru îl revarsă lumii prin Biserica Sa și prin toată averea cerească a Bisericii Sale.

Pentru că hrana înmulțită de Domnul în Biserica Sa sunt cuvintele Sale și minunile Sale și vederile Sale și viețile Sfinților Săi cei atât de preaminunați. Tot ce se petrece cu noi în mod mântuitor e înmulțire, coborâre, primire de har din belșug.

Ne vindecăm de păcate prin har. Ne vindecăm de tristețe, de singurătate, de boală prin har. Ne vindecăm de iubirea de sine și de inconsistență interioară prin umplerea de slava Sa.

Și taina schimbării noastre stă în străpungerea minții, și a inimii și a trupului nostru de mila Lui, de iubirea Lui, de frumusețea Lui, de curăția Lui. Înmulțirea a tot binele în noi începe odată cu lăsarea izvorului de viață al harului Său să ne inunde prin spărtura umilinței, a încrederii în El și a lăsării în mâna Lui.

Totul începe curat și lin în relația cu Dumnezeu! Ne dăm Lui cu adevărat și pentru totdeauna, pentru că simțim că atingerea Lui de noi e cuvioasă, e frumoasă, e plăcută și plină de curăție.

Și asta se simte și se trăiește de către duhul nostru, când ne unim cu El euharistic: curăție, iertare, umplerea noastră de foc ceresc, de bucurie, de plăcere dumnezeiască. Și, tot la fel, când primim marele dar de a-L vedea pe El cu ochii înfocați, plini de dragoste, ai inimii: multă curăție, multă luminare, multă înțelegere, multă încredințare, multă înțelepciune și dorință de sfințenie.

Pentru că binele harului Său coboară de la Dumnezeu și el se înmulțește în noi prin strădanie/ lucrare/ nevoință continuă din partea noastră.

În Biserică suntem ca într-o mare de lumină, înconjurați din toate părțile de slava Lui. Numai dacă ne deschidem mintea și inima și trupul nostru spre simțirea slavei lui Dumnezeu ea intră ca un foc dumnezeiesc în noi și ne sfințește și ne face casă a Stăpânului.

Singură reticența noastră ne face goi de slava lui Dumnezeu. Pentru că nu există niciun motiv real ca vreun ortodox să nu fie simțitor și văzător de Dumnezeu, atâta timp cât întreaga umanitate restaurată în Hristos e chemată la comuniunea veșnică cu El.

Și comuniunea veșnică cu El vine de la simțirea Lui în Biserică și în creația Sa și de la vederea slavei Sale, care sunt uniri cu El, intimizări preafrumoase cu Dumnezeul nostru treimic.

Trăim din bucurie în bucurie. Pentru că bucuria reală e consistentă, ține de foame, fiindcă e dumnezeiască. Și în comparație cu mâncarea trupească, care se consumă, se pierde, mâncarea duhovnicească (adică fapta bună și contemplația plină de har) se înmulțește continuu, fără să se diminueze și poate hrăni și pe alții nu numai pe tine însuți.

De aceea masa duhovnicească a teologiei Sfinților și a mărturiilor despre îndumnezeirea lor sunt mâncarea esențială a duhului nostru.

Mintea noastră are nevoie de înțelegere, de conexiuni, de organicitate în înțelegere, pe când duhul/ spiritul nostru, partea cea mai curată a sufletului nostru, are nevoie de vederi dumnezeiești, de iertarea lui Dumnezeu, de curăție, de frumusețe duhovnicească, de înțelegeri și luminări dumnezeiești pentru ca să se simtă împlinit.

Un creștin ortodox autentic se hrănește triplu: cu gura, cu mintea și cu inima și cu duhul său. Și mâncăm de post în aceste zile, pătrundem cu mintea și cu inima pe cele pe care le trăim, le vedem, le auzim, ni se povestesc…dar pentru a fi cu adevărat împliniți trebuie să scăldăm duhul nostru în slava Sa, prin rugăciune, curăție, înțelegeri sfinte, împărtășire euharistică cu Domnul, pentru ca să fim cu totul plini, satisfăcuți și veseli în viața noastră.

Și de aici diferența între oamenii trupești, oamenii sufletești și oamenii duhovnicești.

A trăi doar pentru ca să trăiești de pe o zi pe alta înseamnă a fi trupesc, grosier. A nu vedea nimic mai departe de bani, plăcere, deșertăciune.

A vedea sensuri, a le intui, a cunoaște, a depăși simplul utilitarism cotidian înseamnă a trăi sufletește sau intelectual. Însă viața sufletească, cunoașterea primită în școli, educația de orice fel își găsește împlinirea în viața duhovnicească.

Nu e de ajuns să fii alfabetizat, inițiat și specializat în tot felul de științe și moduri de cunoaștere! Împlinirea reală e viața duhovnicească, adică viața care decurge din cunoașterea lui Dumnezeu și dintr-o viață de sfințenie. Numai aceasta din urmă umple de sens hrana biologică cât și pe cea intelectuală.

Pentru că noi ne hrănim și suntem atenți la sănătatea și viața noastră pentru ca prin starea noastră de bine să putem să-I slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Tot la fel studiile, cunoștințele, educația noastră nu ne chinuim să le dobândim pentru a deveni niște brute, niște instinctuali cu bani și cu funcții, care nu au nicio coloană vertebrală și bun simț, ci pentru ca să fie o treaptă în aprofundarea teologiei și a cunoașterii duhovnicești.

Ca să citești în limba română Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților trebuie să înveți, mai întâi, să scrii și să citești. Înseamnă ani de studii. Dacă vrei mai mult, trebuie să înveți cât mai multe limbi străine, să te specializezi în diverse paliere ale teologiei și vieții Bisericii dacă vrei să aprofundezi o anume latură de cunoaștere.

Însă în orice clipă a specializării noastre intelectuale și profesionale trebuie să fim oameni ai Bisericii, care ne instruim cu scop superior, nobil, acela de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a ne cunoaște, totodată, și pe noi înșine, pentru a fi proprii unor relații sociale pline de profunzime.

Mulțimea a mâncat și s-a săturat, pentru că a mâncat duhovnicește. A mâncat și cu  duhul lor nu numai cu trupul lor. Și întotdeauna când binecuvintez masa, mâncărurile, când fac slujbă de pomenire pentru cei adormiți…simt că mâncarea e plină de har, de acel altceva după care fugim toți și se numește doar într-un singur fel: slava lui Dumnezeu.

De aceea omul nu va trăi doar cu pâine, carne, ouă, lapte, brânză…

De aceea postim de multe ori în an tocmai pentru a arăta că nu doar cu pâine…ci și cu har, cu adevăr, cu curăție, cu pace, cu blândețe, cu înțelepciune trăiește omul.

Și fie ca să înțelegem tot mai mult că viața ortodoxă e viața trăită în harul lui Dumnezeu și în tot adevărul Lui îndumnezeitor! Că nu e ceva de ochii lumii ci o realitate foarte serioasă, cea mai serioasă de pe pământ, pentru că prezintă, în fapt, cele mai curate și sfinte exemple de umanitate. Amin!