Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 5 august 2011

Poezia lui Vasile Voiculescu [14]

Se simte fereastră lumii spre neant (Fereastra) – unde neantul poate fi un material al potențelor/ latențelor.

Poetul se află într-o constantă agonie interioară între suflet și trup și se exprimă destul de transparent atunci când vorbește despre demoni prinși în zăvoarele spermii (Trupul, cetate a timpului).

Treptat, însă, încep a se limpezi alte zări. Este exact ceea ce comunică titlul unui nou volum: Întrezăriri (1939).

Poemul Androginul implică (pentru prima dată) teme ocurente și în lirica barbiană  (exhibate acolo ca o retorică a echilibrului între nordul minții polar și sudul afectiv senzual) și sub o formă poetică similară: Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne /…/ Prefigurez un gând zeiesc al lumii / Ce-și dibuie pe forme bucuria / Și răsădește-n moliciunea humii / Tăria tainei mele, fecioria.

Sigur, taina fecioriei nu este un subiect barbian, sau poate doar în înțelesul fecioriei intelectuale.

Lupta cu carnea se profilează ca o temă fundamentală a poeziei sale – pentru că, până acum, am urmărit mai degrabă o alternanță a temelor erotice cu cele spirituale/ religioase și nu atât o poetizare a acestui conflict lăuntric.

Din viziunile panerotismului, care au eclozat și până acum în versurile sale și care îl determină să descrie bolți de pulpe și brațe în arcade (o arhitectură erofilă de dimensiuni cosmice), se desprinde și se încheagă însă o cu totul altă poezie, un alt tipar poetic, care ia o tot mai amplă distanță față de vulgaritatea și excentricitatea senzuală și față de exhibiționismul sentimentelor febrile.

O altă poezie, care, în avangarda sonetelor închipuite, naște versuri surprinzătoare: Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme / În minele sleite filoane de fiori. /…/ Lucrată rece, -n ochiuri, /…/ Ajunge voluptatea lucidă filigrană / Prin care se strevede un târg de goliciuni. /…/ și cade / Aprinsul aurorii din pleoape de balade… (Artă minoră).

Din donjoanele cosmice ale erofiliei mai rămân schelete vii de pofte, care nu au nici măcar substanță hamletiană, semn că insistențele ascetice (care pot fi predominant lăuntrice) au descărnat până la urmă imaginea amorului de formele aluzive ale tentației și au iluminat iluzia subcutanată.

Erosul a avut până acum, în lirica voiculesciană, avantajul reproducerilor sale estetizante, ca forță universală. Voiculescu are un adversar redutabil în acest colos vital care își cere drepturile în ființa și în corpul său.

Poezia stă mărturie pentru începutul destructurării, atât lăuntrice cât și poetice, a imageriei erotic-luxuriante, prin care însă se strevede un târg de goliciuni.

Pare a fi un hârb de tinichea care se ascunde în spatele acestui idol al corporalității fantaste și seducătoare, care a fost îndelung cosmicizată și propusă spre adulare în artă, un miraj al amorului care se destramă, care își pierde notorietatea ca vrăjitorul din Oz…

Dar disputa este încă departe de epuizare, poetul definindu-se drept: Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase, / Între oftări de înger și-ntre scrâșniri de dinți (Charon).

Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [3]

Prima parte, a 2-a

***

De la p. 80, cap. 5: Păcatul.

Autorul spune că Ioan Calvin nu credea că chipul lui Dumnezeu în om a fost cu totul distrus (p. 81) după căderea sa în păcat. Omul nu a ajuns o bestie după ce a păcătuit ci a rămas o ființă cu rațiune și cu voie liberă (Ibidem).

Înstrăinarea de Dumnezeu a luat locul orientării sale originale/ inițiale către Creatorul său” (Ibidem). Și această înstrăinare e rădăcina căderii omului (Ibidem).

Peccatum originale e văzut de autor ca o revoltă/ împotrivire a omului față de Dumnezeu (Ibidem).

În dispută cu teologia Sfântului Augustin al Hipponei despre păcat, Calvin a afirmat că nu mândria e fundamentul tuturor relelor ci „necredința radicală și neascultarea” (Ibidem).

Când vorbește despre omul căzut, Calvin vorbește despre omul trup, în termenii cărții Facerea și ca despre un abis al deșertăciunii și depravării (p. 82).

Calvin nu e de acord cu ideea că păcatul original/ strămoșesc este ereditar, nu îl explică în mod psihio-fizic și nici nu îl vede ca pe „o maladie moștenită” de fiecare dintre noi (p. 82-83). Ci el spune că păcatul este hotărârea lui Dumnezeu (p. 83), făcând astfel din el o existență arbitrară a voii lui Dumnezeu.

Credința însă în Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu și ne oferă adevărata libertate (p. 87).

Autorul: „Căderea lui Adam s-a petrecut nu pentru că omul a fost creat în mod defectuos ci din cauză că omul, în el însuși, nu a avut capacitate dumnezeiască pentru perseverență” (p. 88) în bine.

*

Legea lui Dumnezeu, cap. 6, de la p. 92.

Calvin considera că legătura lui Dumnezeu cu Avraam și cu urmașii lui nu s-a bazat pe vrednicia lor ci pe mila lui Dumnezeu (p. 93), scoțând astfel orice aport uman din cadrul alegerii lui Dumnezeu.

Autorul: „Legea lui Dumnezeu este înrădăcinată în acest har și în această loialitate prin care El privește spre poporul Său, spre Biserică” (p. 93).

Idem: „Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este înrădăcinat în Întrupare. Dumnezeu ne-a înfiat pe noi ca fii [ai Lui] și mărturisește că El voiește întru noi, fiindcă Fiul Său, Cel Unul-Născut a împlinit această voință în lume” (p. 95).

Calvin a spus că Legea nu are nicio valoare și nu oferă nicio speranță reală fără Hristos (p. 96). Cultul vechitestamentar a vorbit, în mod umbros, despre Hristos (Ibidem). Legea a fost o făclie care ne-a făcut să nu ne îndepărtăm de calea adevărată (p. 97), spunea Calvin.

*

Cap. 7 începe cu p. 104: Vechiul și Noul Testament.

„Vechiul Testament promite ceea ce Noul Testament ne oferă nouă în Hristos. Mântuirea Sfinților Vechiului Testament este fundată, ca și a noastră de altfel, în Iisus Hristos” (p. 105). Hristos este fundamentul ambelor Testamente (Ibidem).

Vechiul Testament, spune Calvin, ne predică nouă despre Hristos (Ibidem). Jertfele și slujbele VT, regii și preoții vechi vorbeau despre Împăratul și Marele Arhiereu Hristos (p. 106).

NT însă, în comparație cu VT, „este suflarea de viață țâșnită din Întruparea Fiului lui Dumnezeu” (p. 107).

Pentru Sfinții Vechiului Testament, cuvintele lui Dumnezeu a fost mâncare și băutură spirituală/ duhovnicească ca și pentru creștini (p. 108).

„Vechiul Testament nu este nicidecum o carte care poate fi înlăturată, ca și cum nu ne-ar interesa, după cum nu e nici numai un auxiliar de care ne folosim pentru ca să înțelegem mult mai bine Noul Testament. Noi avem Vechiul Testament doar fiindcă trezește în noi credința în Iisus Hristos. În acest sens Vechiul Testament este una cu Noul Testament” (p. 108).

*

Odată cu p. 110, cap. 8: Mediatorul/ Mijlocitorul.

V și NT dau „o singură mărturie despre Hristos” (p. 110), spunea Calvin. Iar Mijlocitorul nostru e Hristos (p. 111).

Și totodată autorul afirmă aici faptul că Calvin credea, cum că „Dumnezeu Însuși trebuie să Se întâlnească cu noi în Hristos fiindcă noi înșine nu putem trece prăpastia care există între Creator și creatură, însă, fără îndoială, nu gândea o radicală distincție între Dumnezeu și creaturile Sale” (p. 112).

*

Am însă impresia că acest Calvin pe care ni-l prezintă Wilhelm Niesel e mult mai „temperat” în comparație cu Calvin citit în sine, fără interpret.

*

Fiul lui Dumnezeu, spune Calvin, a fost Cel care a luat inițiativa de a veni la noi, de a Se întrupa (p. 112).

Iisus Hristos este „omul adevărat” (p. 113). Umanitatea Sa a fost indispensabilă pentru lucrarea Sa de mântuire a oamenilor (p. 115).

Calvin a negat dualismul ereziei nestoriene (Ibidem).

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

după praznicul preaslăvit al Schimbării Domnului la față/ la trup, schimbare/ transfigurare care a constat în faptul că slava Sa cea veșnică a fost văzută în mod extatic/ mistic de către cei 3 Sfinți Apostoli, cum a țâșnit/ a iradiat din întregul Său trup, Evanghelia de astăzi [Mt. 14, 14-22] ne vorbește despre dorința împărtășirii cu Domnul, tot la fel de delicat, de frumos ca și pe Tabor, prin înmulțirea pâinilor și a peștilor.

Pentru că mulțimea a mâncat pâine și pește de la Domnul, înmulțite în mod minunat, ca și apa devenită vin din Cana Galileei, pentru ca Biserica lui Hristos, plină de slava Sa, să dorească neîncetat împărtășirea nu cu cele trecătoare, ci cu Cel netrecător, cu Mirele ei, cu Hristos euharistic, care e Mâncarea și Băutura noastră dumnezeiască spre viața veșnică.

Și înțelegem din alăturarea aceasta sfântă între cele două zile liturgice, că în experiența teologică și duhovnicească a Bisericii, vederea extatică nu exclude împărtășirea euharistică, ci ceea ce trăim prin unirea cu Hristos euharistic primim, în mod extatic, în alt fel și la alt grad, și în vederea mistică, în extaz.

Iar ambele experiențe bisericești sunt mari și dumnezeiești și îndumnezeitoare. Pentru că și vederea lui Dumnezeu și împărtășirea euharistică cu Domnul sunt realități existențiale ale omului Bisericii, ale omului botezat și introdus continuu în teologia și viața Bisericii și care trăiește continuu în ritmul curățirii de patimi.

Pentru că numai cei curați Îl văd și Îl primesc pe Cel preacurat întru cunoștință și întru simțirea lor plină de har.

Și întru curăție, întru smerenie, întru dragoste nețărmurită pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl înțelegem pe Hristos, Cel cu care ne împărtășim și ardem de dor pentru a-L vedea pe El, pe Cel preafrumos și preasfânt

Versetul al 19-lea („a luat cele cinci pâini și doi pești, a privit în cer, a binecuvântat și a frânt [și] a dat pâinile Ucenicilor, iar Ucenicii mulțimilor”) vorbește, în rezumat, despre lucrarea divino-umană a Sfintei Liturghii dar și a lucrării lui Dumnezeu, în general sau în mod personal, cu creația Sa.

Pentru că numai ceea ce dai lui Dumnezeu și e binecuvântat de către Dumnezeu devine Euharistie, care se frânge pentru toți, spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică. Și numai când îți frângi/ înfrângi patimile și poftele și te lași umplut de slava lui Dumnezeu poți să dai pâinea cuvântului și altora, care flămânzesc după ea.

Însă Dumnezeu așteaptă rugăciunile credinței noastre pentru ca să înmulțească binecuvântarea și pacea sa în fiecare om. După cum El așteaptă, ca fiecare dintre noi să recunoască în El pe izvorul vieții și al tuturor bunătăților, viață, sănătate și bunuri materiale față de care trebuie să fim responsabili.

Domnul a vrut să îi facă pe Sfinții Apostoli martori direcți ai minunii pentru că a dorit să îi facă foarte sensibili, atenți, grijulii la nevoia de viață duhovnicească a oamenilor.

Pâinea și peștii au trecut prin mâinile lor…Iar coșurile pline, de după săturarea mulțimii, erau o evidență. Belșugul de hrană, pe care Dumnezeu îl revarsă pe pământ, e o evidență a bunătății Sale. Însă, și mai evident, pentru cei vii duhovnicește, e belșugul de har și de viață dumnezeiască pe care Dumnezeul nostru îl revarsă lumii prin Biserica Sa și prin toată averea cerească a Bisericii Sale.

Pentru că hrana înmulțită de Domnul în Biserica Sa sunt cuvintele Sale și minunile Sale și vederile Sale și viețile Sfinților Săi cei atât de preaminunați. Tot ce se petrece cu noi în mod mântuitor e înmulțire, coborâre, primire de har din belșug.

Ne vindecăm de păcate prin har. Ne vindecăm de tristețe, de singurătate, de boală prin har. Ne vindecăm de iubirea de sine și de inconsistență interioară prin umplerea de slava Sa.

Și taina schimbării noastre stă în străpungerea minții, și a inimii și a trupului nostru de mila Lui, de iubirea Lui, de frumusețea Lui, de curăția Lui. Înmulțirea a tot binele în noi începe odată cu lăsarea izvorului de viață al harului Său să ne inunde prin spărtura umilinței, a încrederii în El și a lăsării în mâna Lui.

Totul începe curat și lin în relația cu Dumnezeu! Ne dăm Lui cu adevărat și pentru totdeauna, pentru că simțim că atingerea Lui de noi e cuvioasă, e frumoasă, e plăcută și plină de curăție.

Și asta se simte și se trăiește de către duhul nostru, când ne unim cu El euharistic: curăție, iertare, umplerea noastră de foc ceresc, de bucurie, de plăcere dumnezeiască. Și, tot la fel, când primim marele dar de a-L vedea pe El cu ochii înfocați, plini de dragoste, ai inimii: multă curăție, multă luminare, multă înțelegere, multă încredințare, multă înțelepciune și dorință de sfințenie.

Pentru că binele harului Său coboară de la Dumnezeu și el se înmulțește în noi prin strădanie/ lucrare/ nevoință continuă din partea noastră.

În Biserică suntem ca într-o mare de lumină, înconjurați din toate părțile de slava Lui. Numai dacă ne deschidem mintea și inima și trupul nostru spre simțirea slavei lui Dumnezeu ea intră ca un foc dumnezeiesc în noi și ne sfințește și ne face casă a Stăpânului.

Singură reticența noastră ne face goi de slava lui Dumnezeu. Pentru că nu există niciun motiv real ca vreun ortodox să nu fie simțitor și văzător de Dumnezeu, atâta timp cât întreaga umanitate restaurată în Hristos e chemată la comuniunea veșnică cu El.

Și comuniunea veșnică cu El vine de la simțirea Lui în Biserică și în creația Sa și de la vederea slavei Sale, care sunt uniri cu El, intimizări preafrumoase cu Dumnezeul nostru treimic.

Trăim din bucurie în bucurie. Pentru că bucuria reală e consistentă, ține de foame, fiindcă e dumnezeiască. Și în comparație cu mâncarea trupească, care se consumă, se pierde, mâncarea duhovnicească (adică fapta bună și contemplația plină de har) se înmulțește continuu, fără să se diminueze și poate hrăni și pe alții nu numai pe tine însuți.

De aceea masa duhovnicească a teologiei Sfinților și a mărturiilor despre îndumnezeirea lor sunt mâncarea esențială a duhului nostru.

Mintea noastră are nevoie de înțelegere, de conexiuni, de organicitate în înțelegere, pe când duhul/ spiritul nostru, partea cea mai curată a sufletului nostru, are nevoie de vederi dumnezeiești, de iertarea lui Dumnezeu, de curăție, de frumusețe duhovnicească, de înțelegeri și luminări dumnezeiești pentru ca să se simtă împlinit.

Un creștin ortodox autentic se hrănește triplu: cu gura, cu mintea și cu inima și cu duhul său. Și mâncăm de post în aceste zile, pătrundem cu mintea și cu inima pe cele pe care le trăim, le vedem, le auzim, ni se povestesc…dar pentru a fi cu adevărat împliniți trebuie să scăldăm duhul nostru în slava Sa, prin rugăciune, curăție, înțelegeri sfinte, împărtășire euharistică cu Domnul, pentru ca să fim cu totul plini, satisfăcuți și veseli în viața noastră.

Și de aici diferența între oamenii trupești, oamenii sufletești și oamenii duhovnicești.

A trăi doar pentru ca să trăiești de pe o zi pe alta înseamnă a fi trupesc, grosier. A nu vedea nimic mai departe de bani, plăcere, deșertăciune.

A vedea sensuri, a le intui, a cunoaște, a depăși simplul utilitarism cotidian înseamnă a trăi sufletește sau intelectual. Însă viața sufletească, cunoașterea primită în școli, educația de orice fel își găsește împlinirea în viața duhovnicească.

Nu e de ajuns să fii alfabetizat, inițiat și specializat în tot felul de științe și moduri de cunoaștere! Împlinirea reală e viața duhovnicească, adică viața care decurge din cunoașterea lui Dumnezeu și dintr-o viață de sfințenie. Numai aceasta din urmă umple de sens hrana biologică cât și pe cea intelectuală.

Pentru că noi ne hrănim și suntem atenți la sănătatea și viața noastră pentru ca prin starea noastră de bine să putem să-I slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Tot la fel studiile, cunoștințele, educația noastră nu ne chinuim să le dobândim pentru a deveni niște brute, niște instinctuali cu bani și cu funcții, care nu au nicio coloană vertebrală și bun simț, ci pentru ca să fie o treaptă în aprofundarea teologiei și a cunoașterii duhovnicești.

Ca să citești în limba română Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților trebuie să înveți, mai întâi, să scrii și să citești. Înseamnă ani de studii. Dacă vrei mai mult, trebuie să înveți cât mai multe limbi străine, să te specializezi în diverse paliere ale teologiei și vieții Bisericii dacă vrei să aprofundezi o anume latură de cunoaștere.

Însă în orice clipă a specializării noastre intelectuale și profesionale trebuie să fim oameni ai Bisericii, care ne instruim cu scop superior, nobil, acela de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a ne cunoaște, totodată, și pe noi înșine, pentru a fi proprii unor relații sociale pline de profunzime.

Mulțimea a mâncat și s-a săturat, pentru că a mâncat duhovnicește. A mâncat și cu  duhul lor nu numai cu trupul lor. Și întotdeauna când binecuvintez masa, mâncărurile, când fac slujbă de pomenire pentru cei adormiți…simt că mâncarea e plină de har, de acel altceva după care fugim toți și se numește doar într-un singur fel: slava lui Dumnezeu.

De aceea omul nu va trăi doar cu pâine, carne, ouă, lapte, brânză…

De aceea postim de multe ori în an tocmai pentru a arăta că nu doar cu pâine…ci și cu har, cu adevăr, cu curăție, cu pace, cu blândețe, cu înțelepciune trăiește omul.

Și fie ca să înțelegem tot mai mult că viața ortodoxă e viața trăită în harul lui Dumnezeu și în tot adevărul Lui îndumnezeitor! Că nu e ceva de ochii lumii ci o realitate foarte serioasă, cea mai serioasă de pe pământ, pentru că prezintă, în fapt, cele mai curate și sfinte exemple de umanitate. Amin!

Schimbările operate în DOOM 2

CE E NOU[1] ÎN DOOM2

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu

*

În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului[2] (DOOM1), modificări care afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte.

Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii” este Academia Română.

Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM2; pentru învăţământ, ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.

Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt – mai vechi sau mai nou – în parte este necesară consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.

Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 şi nu în ordinea importanţei.

MODIFICĂRI PRIVIND DENUMIREA/CITIREA UNOR LITERE

Litere Denumirea/

citirea literei

mari mici
A a a
Ă ă ă
Â[3] â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ğe/ghe/gî
H h haş/hî[4]
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q [5]
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş[6] ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [igrec]
Z z ze/zet[7]/zî

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Valoarea Poziţia Exemple
şi [u][8]

în câteva anglicisme

la iniţială de cuvânt + ee, (h)i weekend [uĭkend]

whisky [uĭski]

wigwam [uĭgŭom]

SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI

Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO etc.

Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază, curriculum vitae, este un latinism.

Nu sunt urmate de punct:

–        simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;

–        simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.

Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.

ACCENTUL[9]

La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la unele cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.

Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi suntem, sunteţi.

SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE

Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus, belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.

Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.

Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles – cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi a titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust.

Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare: Dostoievski/Dostoevski.

SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ

Scrierea cu literă mică la iniţială

Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:

numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;

elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres …

Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., începe cu literă mare: Al X-lea Congres …

Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).

Scrierea cu literă mare la iniţială

Se scriu cu literă mare la iniţială şi:

– toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):

numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);

numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;

– locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;

– numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.

Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).

Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.

SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE

I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, nicio, care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.

1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe:

–        a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat – între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;

–        b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum, o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine.

2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:

niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);

niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt

combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).

Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale.

3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].

4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.

5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.

6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare.

Se scriu „legat” şi:

adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat;

Dar cehoslovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbocroat „dintre sârbi şi croaţi”.

– adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am plecat.

Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst. „zi, dată calendaristică” sau „informaţie”.

II. Se scriu cu cratimă:

adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: binecrescut „cuviincios”, binecunoscut „celebru”, binevenit „oportun, agreat”;

Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).

– substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt, ca:

– bunăcredinţă „onestitate”; bunăcreştere, bunăcuviinţă „politeţe”; bunădimineaţa (plantă), bunrămas „adio”;

Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia – în cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).

– primbalerin, primbalerină, primprocuror, pri-solist, prim-solistă;

basbariton, contabilşef[10], cuvânttitlu „intrare de dicţionar”, maşinăcapcană (în care al doilea substantiv este apoziţie);

Se scrie într-un cuvânt blocstart – ca şi blochaus, blocnotes.

– termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă – indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viţădevie (plantă).

– tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).

SCRIEREA LOCUŢIUNILOR[11]

Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună ştiinţă, de bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fereşte, Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în preajmă”, în jur de „aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.

În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.

Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive foneticetodeauna (dea berbeleacul, dintrodată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa şi aşa/aşa şiaşa) – sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când AdamBabadam).

SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE[12]

Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:

de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;

Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, dupăamiază, dupămasă „a doua parte a zilei”.

apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.

Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.

DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND[13]

Despărţirea numelor de instituţii

cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii

Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA = regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).

Numele proprii de persoană

Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor numele proprii de persoane: Abd elKader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd elKa|der, Popescu/Popescu).

Despărţirea cuvintelor la capăt de rând

Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o secvenţă care nu este silabă[14].

Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

Normele actuale[15] prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare – care este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură – care este indicată acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.

Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.

Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe în sens fonetic.

Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile, şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).

În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire conformă cu structura lor morfologică.

În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă, şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-salpin etc.) şi nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.

Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”, despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar trebui formulate explicit ca atare.

În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de despărţire la capăt de rând – după pronunţare (care prezintă şi avantajul pentru ea se pot stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul.

Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea bazată pe pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor constitutive.

Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele posibile între celelalte silabe):

– compuse[16]: arterioscleroză/arterioscleroză, altundeva/altundeva, despre/despre, dreptunghi/dreptunghi, portavion/portavion, Pronosport/Pronosport, Romarta/Romarta;

formaţiile cu -onim: omonim/omonim, paronim/paronim, sinonim/sinonim;

Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din limba de origine: back-hand.

–        derivate cu prefixe: anorganic/anorganic, dezechilibru/dezechilibru, inegal/inegal, nesprijinit/nesprijinit, nestabil/nestabil, nestrămutat/nestrămutat, proscenium/proscenium, sublinia/sublinia;

–        derivate cu sufixe: savantlâc/savantlâc.

Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (omonim, nu numai omonim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza structurii lui morfologice (postuniversitar, nu neapărat postuniversitar).

Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].

Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (aborigen, abroga, abrupt, adiacent, abstract, adopta, bancrută, obiect, prospect, subiect).

Nu pun probleme acele compuse (ca binefacere, clarvăzător, pursânge) sau derivate (precum contrafăcut,  descalificat, a  reîncepe) la care cele două tipuri de despărţire coincid.

Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca altfel, astfel, feldmareşal, portmoneu) şi derivate cu prefixe (ca postfaţă, transbordare) sau cu sufixe (ca pustnic, stâlpnic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte despărţiri.

La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite – atunci când spaţiul nu permite evitarea ei – şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:

cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;

– împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;

– grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);

– cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americanosud-|coreean.

Câteva norme morfologice

Adjective

La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat)oa, în ordinea de preferinţă analoagă/analogă, omoloagă/omolo(în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă, echivo); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.

Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen[17].

Locuţiuni adverbiale

Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.

Articolul[18]

Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile neadaptate:

– a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];

– care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul), dandy-i[19]; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.

Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile – chiar nedaptate sub alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1 fără cratimă: westernuri ş.a.

La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis … (nu: O.N.U.-ul …).

Numeralul

Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.

În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.

Substantivul

Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situaţii:

1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;

2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);

3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.

1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la rândul ei, din latină);

2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.

3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale neutre latineşti la origine, cf. lat. supercilia > rom. sprânceană.

Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă, sandală).

Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.

Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.

Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.

La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.

Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din următoarele:

– ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);

Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:

1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;

2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;

3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;

4. încă din Îndreptar[20], căpşună avea pluralul căpşuni.

– se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).

La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:

– folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy;

– încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:

– la cele masculine – cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);

– la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată

direct (fără cratimă) la cuvintele – chiar nedaptate sub alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);

– prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri ouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.

Verbul

Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.

Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.

În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta dominantă.

Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este următoarea:

a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC[21] prosternă / prosternează 27 / 114) a devenit numai cu, ca şi a decerna;

– au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma (foste cu şi fără -ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC înfoaie / înfoiază 139 / 11);

– au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează / înjgheabă 62 / 82) ş.a.

Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM1 se află în una din următoarele situaţii:

– au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne /bombăneşte 119 / 17), a dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte /dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie / ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;

au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 / 65), a birui (fost numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;

În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.

Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.

ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS

Indicaţii de uz

Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii literare actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.), iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.

Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figurează în DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o operă literară, DOOM2 arată că pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul singular articulat trebuie scris şi pronunţat gagicii.

Modificări

Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au modificat o serie de recomandări ale DOOM1:

– scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping [(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă, formate în româneşte) etc.;

– unele forme flexionare:

a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);

– a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei) miroase);

– s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf, chimiluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, diseară / deseară, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, luminiscent / luminescent, muschetar / muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră;

– s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur, maseuză – ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier, nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele, a dehula, a despera, crenvurşt, fii[fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior, machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;

– s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;

– s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art., degeţel-roşu;

„epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;

– s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi (alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;

– s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;

– s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;

– s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:

-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe[22] (şi nu secvenţe formate din substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.

bunplatnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;

uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală[23] ş.a.

Adăugiri

S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:

împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme), fr(anţuzisme), hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum, dealer, gay, hacker, item, jacuzzi, macho, trend etc.;

Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane, nu trebuie interpretată ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă folosirea lor nu poate fi împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare, ignorării problemei – care lasă loc greşelilor – îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte din limba de origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul va decide care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi sub ce formă anume, şi care vor dispărea.

– cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):

a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, albnegru, albargintiu, anglonormand, aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag, dublucasetofon, electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin, metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfecţie, proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a tracta, ultra adj. invar. etc.;

compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieridimineaţă, mâinedimineaţă; azimâine ş.a.;

derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la nume de state (srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ş.a.;

– dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie, mental, ocluzie, papua, repertoar ş.a.alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal, ocluziune, papuaş, repertoriu;

– cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;

– nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;

– nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM1 sub o formă susceptibilă de amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ş.a.;

– grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.

Autoarea articolului: Ioana Vintilă-Rădulescu (ioanar1@rdslink.ro)

Preluare din locația sursă.


[1] Cuvintele la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate în DOOM2 de semnul exclamării (!), iar cuvintele nou introduse – de steluţă (*).

[2] Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică al Universităţii Bucureşti, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, redactor responsabil: Mioara Avram, redactor responsabil adjunct: Laura Vasiliu.

[3] Considerăm neavenită continuarea războiului celor două litere, „â din a” şi „î din i”: indiferent de motivaţii, schimbarea, din nou, a acestei convenţii grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o cultură care pretinde a fi luată în serios.

[4] Denumirea ha este rar folosită.

[5] Pronunţarea chĭu, indicată în DOOM1, este nerecomandabilă.

[6] ş şi ţ au sub s şi t o virguliţ㸠şi nu o sedilă (care se utilizează sub c în alte limbi: ç). În unele programe de calculator, ş, spre deosebire de ţ, apare în mod greşit cu sedilă.

[7] Citit şi [zed].

[8] Deoarece diftongul [ŭi] nu există în limba română.

[9] Vocala care poartă accentul principal este subliniată cu o linie.

[10] În COR. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, 2003, şi în actele normative (Ordonanţa de urgenţă nr. 191 din 12 decembrie 2002, în Monitorul Oficial al României, XIV, nr. 951, Partea I, 24 decembrie 2002), numele de funcţii compuse cu şef sunt scrise în cuvinte separate; cf. şi negociator şef etc.

[11] Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe locuţiuni – interpretate uneori şi drept grupuri de cuvinte – nu au fost incluse în DOOM1, în DOOM2 adăugâdu-se un număr restrâns.

[12] Aceeaşi observaţie ca şi la locuţiuni.

[13] Când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii se foloseşte aici pentru a indica locul despărţirii bara verticală.

[14] Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM1, care era mai puţin restrictivă.

[15] Cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s.v. silabaţie: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”.

[16] Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin unul există independent şi cu un sens care corespunde celui din compus.

[17] În noua Gramatică a Academiei (GALR = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Editura Academiei, Bucureşti, 2005), p. 148 se vorbeşte în asemenea cazuri de adjective defective „numai cu forme de neutru”.

[18] În DOOM2 s-a păstrat categoria articolului, deşi în noua Gramatică a Academiei acesta nu mai este recunoscut ca parte de vorbire.

[19] Dar derivatul dandism, nu dandysm.

[20] Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

[21] Blanca Croitor, „Variantele verbale literare libere: tendinţe în limba română actuală”, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 57-76.

[22] În GALR, p. 213, sunt numite îmbinări locuţionale, dar şi locuţiuni.

[23] Cf. şi GALR, p. 679-680.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno