Prima parte, a 2-a

***

De la p. 80, cap. 5: Păcatul.

Autorul spune că Ioan Calvin nu credea că chipul lui Dumnezeu în om a fost cu totul distrus (p. 81) după căderea sa în păcat. Omul nu a ajuns o bestie după ce a păcătuit ci a rămas o ființă cu rațiune și cu voie liberă (Ibidem).

Înstrăinarea de Dumnezeu a luat locul orientării sale originale/ inițiale către Creatorul său” (Ibidem). Și această înstrăinare e rădăcina căderii omului (Ibidem).

Peccatum originale e văzut de autor ca o revoltă/ împotrivire a omului față de Dumnezeu (Ibidem).

În dispută cu teologia Sfântului Augustin al Hipponei despre păcat, Calvin a afirmat că nu mândria e fundamentul tuturor relelor ci „necredința radicală și neascultarea” (Ibidem).

Când vorbește despre omul căzut, Calvin vorbește despre omul trup, în termenii cărții Facerea și ca despre un abis al deșertăciunii și depravării (p. 82).

Calvin nu e de acord cu ideea că păcatul original/ strămoșesc este ereditar, nu îl explică în mod psihio-fizic și nici nu îl vede ca pe „o maladie moștenită” de fiecare dintre noi (p. 82-83). Ci el spune că păcatul este hotărârea lui Dumnezeu (p. 83), făcând astfel din el o existență arbitrară a voii lui Dumnezeu.

Credința însă în Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu și ne oferă adevărata libertate (p. 87).

Autorul: „Căderea lui Adam s-a petrecut nu pentru că omul a fost creat în mod defectuos ci din cauză că omul, în el însuși, nu a avut capacitate dumnezeiască pentru perseverență” (p. 88) în bine.

*

Legea lui Dumnezeu, cap. 6, de la p. 92.

Calvin considera că legătura lui Dumnezeu cu Avraam și cu urmașii lui nu s-a bazat pe vrednicia lor ci pe mila lui Dumnezeu (p. 93), scoțând astfel orice aport uman din cadrul alegerii lui Dumnezeu.

Autorul: „Legea lui Dumnezeu este înrădăcinată în acest har și în această loialitate prin care El privește spre poporul Său, spre Biserică” (p. 93).

Idem: „Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său este înrădăcinat în Întrupare. Dumnezeu ne-a înfiat pe noi ca fii [ai Lui] și mărturisește că El voiește întru noi, fiindcă Fiul Său, Cel Unul-Născut a împlinit această voință în lume” (p. 95).

Calvin a spus că Legea nu are nicio valoare și nu oferă nicio speranță reală fără Hristos (p. 96). Cultul vechitestamentar a vorbit, în mod umbros, despre Hristos (Ibidem). Legea a fost o făclie care ne-a făcut să nu ne îndepărtăm de calea adevărată (p. 97), spunea Calvin.

*

Cap. 7 începe cu p. 104: Vechiul și Noul Testament.

„Vechiul Testament promite ceea ce Noul Testament ne oferă nouă în Hristos. Mântuirea Sfinților Vechiului Testament este fundată, ca și a noastră de altfel, în Iisus Hristos” (p. 105). Hristos este fundamentul ambelor Testamente (Ibidem).

Vechiul Testament, spune Calvin, ne predică nouă despre Hristos (Ibidem). Jertfele și slujbele VT, regii și preoții vechi vorbeau despre Împăratul și Marele Arhiereu Hristos (p. 106).

NT însă, în comparație cu VT, „este suflarea de viață țâșnită din Întruparea Fiului lui Dumnezeu” (p. 107).

Pentru Sfinții Vechiului Testament, cuvintele lui Dumnezeu a fost mâncare și băutură spirituală/ duhovnicească ca și pentru creștini (p. 108).

„Vechiul Testament nu este nicidecum o carte care poate fi înlăturată, ca și cum nu ne-ar interesa, după cum nu e nici numai un auxiliar de care ne folosim pentru ca să înțelegem mult mai bine Noul Testament. Noi avem Vechiul Testament doar fiindcă trezește în noi credința în Iisus Hristos. În acest sens Vechiul Testament este una cu Noul Testament” (p. 108).

*

Odată cu p. 110, cap. 8: Mediatorul/ Mijlocitorul.

V și NT dau „o singură mărturie despre Hristos” (p. 110), spunea Calvin. Iar Mijlocitorul nostru e Hristos (p. 111).

Și totodată autorul afirmă aici faptul că Calvin credea, cum că „Dumnezeu Însuși trebuie să Se întâlnească cu noi în Hristos fiindcă noi înșine nu putem trece prăpastia care există între Creator și creatură, însă, fără îndoială, nu gândea o radicală distincție între Dumnezeu și creaturile Sale” (p. 112).

*

Am însă impresia că acest Calvin pe care ni-l prezintă Wilhelm Niesel e mult mai „temperat” în comparație cu Calvin citit în sine, fără interpret.

*

Fiul lui Dumnezeu, spune Calvin, a fost Cel care a luat inițiativa de a veni la noi, de a Se întrupa (p. 112).

Iisus Hristos este „omul adevărat” (p. 113). Umanitatea Sa a fost indispensabilă pentru lucrarea Sa de mântuire a oamenilor (p. 115).

Calvin a negat dualismul ereziei nestoriene (Ibidem).

Did you like this? Share it: