Se simte fereastră lumii spre neant (Fereastra) – unde neantul poate fi un material al potențelor/ latențelor.

Poetul se află într-o constantă agonie interioară între suflet și trup și se exprimă destul de transparent atunci când vorbește despre demoni prinși în zăvoarele spermii (Trupul, cetate a timpului).

Treptat, însă, încep a se limpezi alte zări. Este exact ceea ce comunică titlul unui nou volum: Întrezăriri (1939).

Poemul Androginul implică (pentru prima dată) teme ocurente și în lirica barbiană  (exhibate acolo ca o retorică a echilibrului între nordul minții polar și sudul afectiv senzual) și sub o formă poetică similară: Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne /…/ Prefigurez un gând zeiesc al lumii / Ce-și dibuie pe forme bucuria / Și răsădește-n moliciunea humii / Tăria tainei mele, fecioria.

Sigur, taina fecioriei nu este un subiect barbian, sau poate doar în înțelesul fecioriei intelectuale.

Lupta cu carnea se profilează ca o temă fundamentală a poeziei sale – pentru că, până acum, am urmărit mai degrabă o alternanță a temelor erotice cu cele spirituale/ religioase și nu atât o poetizare a acestui conflict lăuntric.

Din viziunile panerotismului, care au eclozat și până acum în versurile sale și care îl determină să descrie bolți de pulpe și brațe în arcade (o arhitectură erofilă de dimensiuni cosmice), se desprinde și se încheagă însă o cu totul altă poezie, un alt tipar poetic, care ia o tot mai amplă distanță față de vulgaritatea și excentricitatea senzuală și față de exhibiționismul sentimentelor febrile.

O altă poezie, care, în avangarda sonetelor închipuite, naște versuri surprinzătoare: Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme / În minele sleite filoane de fiori. /…/ Lucrată rece, -n ochiuri, /…/ Ajunge voluptatea lucidă filigrană / Prin care se strevede un târg de goliciuni. /…/ și cade / Aprinsul aurorii din pleoape de balade… (Artă minoră).

Din donjoanele cosmice ale erofiliei mai rămân schelete vii de pofte, care nu au nici măcar substanță hamletiană, semn că insistențele ascetice (care pot fi predominant lăuntrice) au descărnat până la urmă imaginea amorului de formele aluzive ale tentației și au iluminat iluzia subcutanată.

Erosul a avut până acum, în lirica voiculesciană, avantajul reproducerilor sale estetizante, ca forță universală. Voiculescu are un adversar redutabil în acest colos vital care își cere drepturile în ființa și în corpul său.

Poezia stă mărturie pentru începutul destructurării, atât lăuntrice cât și poetice, a imageriei erotic-luxuriante, prin care însă se strevede un târg de goliciuni.

Pare a fi un hârb de tinichea care se ascunde în spatele acestui idol al corporalității fantaste și seducătoare, care a fost îndelung cosmicizată și propusă spre adulare în artă, un miraj al amorului care se destramă, care își pierde notorietatea ca vrăjitorul din Oz…

Dar disputa este încă departe de epuizare, poetul definindu-se drept: Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase, / Între oftări de înger și-ntre scrâșniri de dinți (Charon).

Did you like this? Share it: