Din experiența ascetică a Apusului [2]
Textul de mai jos este cf. Anachoritic Traditions of Medieval Europe, edited by Liz Herbert McAvoy, The Boydell Press, Woodbridge, 2010, p. 43-46, 131-152.
Cap. Anahoreți în ținuturile de limbă germană, de Gabriela Signori:
De-a lungul secolelor – chiar mileniilor – viețile Părinților pustiei, așa cum sunt reproduse în Vitae Patrum, au furnizat modele și inspirație pentru credincioșii care năzuiau spre o viață creștină desăvârșită. În Germania, influența lor a depășit chiar granițele confesionale.
Acești goi, cu fețele supte, părul lung și cu bărbi, trăiau împreună în mici comunități ascetice sau [ascunzându-se] ca animalele sălbatice, se închideau în peșteri ori în vechi cimitire păgâne.
Viețile lor au fost reproduse la începutul secolului al V-lea, de către călători atât din Est cât și din Vest.
Generațiile ulterioare de monahi vor mări colecția de vitae pe scurt, atunci când nevoia a cerut-o.
Scriind cu vreo două secole mai târziu, după aceste prime istorisiri, Grigorie de Tours (m. 594) a propus un model de ideal ascetic […] orientat spre realitățile Bisericii Apusene. Jumătate din Liber vitae patrum a sa se ocupă de sfinții episcopi și stareți, cealaltă jumătate cu anahoreții care au renunțat la lume și s-au închis ca niște întemnițați în chilii, turnuri sau clădiri vechi.
Pentru episcopul din Tours, acești inclusi erau adevărații oameni virtuoși ai vieții ascetice. Mulți dintre ei au fost monahi care au trăit în comunitate înainte de a opta pentru izolarea totală.
Historia francorum a aceluiași autor conține și câteva povestiri despre sihaștri. Una din aceste figuri, un anume Hospitius […] a intrat în corpusul viu de vitae patrum. De fapt, el a devenit chiar modelul/ prototipul de inclusus în Biserica de Apus.
Acesta s-a zidit, gol și în lanțuri, într-un turn în apropiere de Nizza. Din cauza lanțurilor de fier carnea a început să-i putrezească, iar viermii care l-au torturat toată viața au părăsit trupul lui numai după moarte.
Hospitius și-a redus hrana doar la curmale și pâine, iar în timpul Postului rădăcini și ierburi. Spre sfârșit a primit darul dumnezeiesc al profeției.
Deși formele instituționale ale vieții monastice au devenit predominante în perioada care a urmat, totuși Părinții pustiei au trăit mai departe în cărți și în mințile monahilor care le citeau și le copiau. […]
Cea mai veche regulă care reglementa viața unui sihastru, Regula solitariorum din secolul al X-lea, scrisă de un anume Grimlaïcus, dovedește în mod limpede influența covârșitoare a Vitae patrum. […] Încă o dată, vedem ce legătură strânsă între formele vieții monastice – eremitică și cenobitică – exista la început. […]
Grimlaïcus s-a inspirat din Sfântul Vasile cel Mare. […] Grimlaïcus n-a făcut o distincție marcantă între formele cenobitică și eremitică ale vieții monahale. Le-a privit pur și simplu ca două versiuni de vita solitaria.
Cap. Anahoretism: tradiția engleză, de Mari Hughes-Edwards:
Anahoretismul englez medieval este în mod obișnuit paradigmatic în câmpul studiilor despre anahoretismul anglofon. […]
Un anahoret, în concepția critică modernă, este privit ca diferit de un eremit. […] Pe când locația unui eremit poate să nu fie stabilă, un anahoret este considerat ca legat de o poziție geografică […].
Totuși, această diferențiere rigidă între eremit și anahoret nu este neapărat medievală și cu certitudine nu a fost cunoscută de Biserica pre-medievală. […]
[Existau] mulți anahoreți în toată țara […], cel puțin 780 de englezi sihăstriți în 601 locuri [la un moment dat]. […] Vocația a ajuns la zenit în secolul al XIV-lea. […]
Toții autorii, incluzând canonul misticilor medievali englezi, aveau o legătură directă cu vocațiile solitudinii, fie că erau practicanți ei înșiși, fie că scriau pentru un public de anahoreți și eremiți.