Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [10]
Scrisoarea nr. 20 (24 octombrie 1945)
Fără date
Ieri nu te-am văzut și azi mi-e așa de dor…Și totuși tu n-ai fost așa cum voiam. O putere interioară sfărâmă idolul. El însuși se sfărâmă.
Te adoram ca pe un înger, imploram cerului să fii îngerul meu păzitor. Credeam în dragostea, sinceritatea și credința ta. Credeam în tăria sufletului tău!
Dar astăzi zâna fuge, se risipește [dragostea noastră], [căci] ea n-a fost decât un vis al meu, ce trebuia să rămână în depărtare, ca să rămână cum a fost.
De n-ai fi Tu, Hristoase, în cine aș mai crede azi? De cine mi-aș rezima încă nădejdea? Pe Tine însă Te-am părăsit mereu pentru dragostea de făpturile vieții, pentru dragostea pământească, slăbiciuni în care doar eu am fost tare!
Totul m-a părăsit, totul m-a trădat.
Doar eu am crezut, am rezistat. Am crezut că și ființa din apropierea mea mă va urma. Dar, vai, s-a prăbușit mai adânc! După ce a primit harul iubirii mele eterne, nu a știut să-l păstreze neîntinat.
L-a pângărit, a pângărit iubirea mea sfântă, iubirea pentru care îmi păstram eternitatea și credința, virginitatea mea păstrată cu chinuri.
De aceea răsplata nu vine de la mine, ci de la un Spirit[1] mai puternic decât mine, care mă învăluie și mă domină chiar pe mine. El îmi dictează să am în ochi scânteile sabiei dreptății și iertării, ale pedepsirii după merit.
Trădarea nu are loc în inima mea.
De ce n-ai murit? Ai fi rămas așa cum te credeam, așa cum te făurisem eu, așa cum tu nu erai.
Dar azi ce a rămas din tine?!
Ești [doar] o femeie ca oricare [alta], slabă, prefăcută, vicleană, nesinceră, dedată plăcerilor, care aleargă după senzații și senzațional.
O, n-ai putut nici tu păstra ceea ce eu ți-am dăruit. De ce? Te întreb de ce?
Ai voit să te răzbuni pe cineva…
Să nu mai spui acest lucru!
Nu te poți răzbuna pe cineva pângărindu-ți corpul, lovind, distrugând iubirea curată pe care eu ți-o dăruisem.
Dar pentru aceasta te voi pedepsi. Te voi sfărâma, îngere. Zână, te voi preface în neant. Nu mai am nimic decât pe Dumnezeul meu, Iisus Hristos…
Eu trebuie să mă jertfesc. Eu trebuie să mor. Cum voi suporta altfel chinul, de a trăi alături credința cu necredința, sinceritatea cu prefăcătoria, dragostea spirituală cu dragostea simțurilor?!
Nu vreau să mă mai chinui. De ce să mă mai chinui? Ca în viitor, o trădare și mai mare să urmeze?
Eu trebuie să mor și voi muri.
Tu urmează-mă dacă poți, dacă vrei să ajungi acolo unde mă duc eu, la Dumnezeu Tatăl.
Dacă nu, rămâi să te amuzi, să te bălăcești în plăcerile simțurilor, în farmecul vicleniei și al lipsei de credință și de încredere.
Astfel o să cobori de pe pământ încă tot mai adânc, spre flăcările Iadului, spre locașul tău.
Cine este tare, să fie!
Cine are curajul, să urmeze drumul drept, să-l urmeze!
Ceilalți, la o parte! Să libereze [drumul], să nu mai încurce drumul celor porniți pe calea dreaptă!
Dacă ai fi fost sinceră și tare, mi-ai fi mărturisit de la început și totul ar fi fost lămurit.
Dar n-ai îndrăznit, pentru că ai voit să continui la fel. Pentru că ai voit să mă cobori și pe mine la tine. Pentru că ai voit să-ți devin asemenea, pentru ca astăzi să nu mai pot zice nimic. Ai voit să mă simt tot atât de nevrednic ca și tine, ca să-ți pot ierta [greșeala]. Poate [că] ai izbutit.
Azi [însă] îți iert totul ca și când n-ar fi fost nimic.
Poate de frica durerii de a mă dezlipi de tine.
Poate din nădejdea că până la urmă te vei îndrepta și vei fi așa cum am voit.
Poate fiindcă mi-e greu să renunț la hotărârea mea, pe care am voit s-o socotesc neschimbată.
Dar nu mai înțeleg nimic! Poate într-adins ai lăsat să-ți smulg acest secret, această mărturisire, pentru a mă face să te văd cu alți ochi, pentru a mă îndepărta [de tine].
Dar eu ți-am cerut, oricând vei voi, să-mi spui acest lucru în față. [Chiar] de aș muri [nu vreau] să mai văd această lume cu necredința și căderea în care se găsește.
Dar eu nu voiesc să renunț la luptă. Eu vreau să mor luptând pentru o credință. Altfel nu primesc moartea. [Vreau] mai bine chinul pământesc.
Doamne, dă-mi o moarte cât mai grabnică, dar vrednică de credința mea! O moarte [pe măsura] dragostei ce Ți-o port!
Rămâi cu bine, iubito! Nu mai am regretul că te pierd, că mă despart de tine ca altădată.
***
Scrisoarea nr. 22 (17 decembrie 1945)
Două scrisori
într-un plic alb
I
Orele 9-10
Blue Eyes,
Înainte de a mărturisi eu însumi, îți cer ție un lucru destul de greu și anume: fii sinceră cu tine însăți și întreabă-te dacă în[tr-]adevăr mă iubești!
Întreabă-te iarăși, cu toată seriozitatea, dacă în inimă, în inima ta, mai este un loc mic de tot în care poate sta și altcineva.
Iar acest altcineva, dacă îți cere locul lui, cât de mic, cât de neînsemnat, încearcă să nu uiți că acest altcineva îți va umple odată inima, inima care se va goli de mine.
Vei fi mai fericită, în orice caz, mai fericită decât alături de mine.
Căci trebuie să te întrebi, în[tr-]adevăr: Ce ți-am putut da sau Ce-ți pot da eu? Nimic, în afară de dureri și nenorociri. Vrei tu să urmezi această cale grea și plină de primejdii alături de mine!…
Întreabă-te dacă ești destul de tare ca să primești și să înfrunți acest drum spinos, acest calvar.
Eu sunt așa cum poate ai început să înțelegi: un om ca toți oamenii, fără nicio situație[2] în prezent și poate încă pentru câțiva ani la fel.
Ce îți poate garanta un om ca mine, care are în cap atâtea gânduri, atâtea pasiuni, care poate distruge viitorul și situația cuiva în orice moment?
Sunt un om ciudat[3]. Nu mă cunoști îndeajuns [de mult] și mă vei blestema, poate, odată [pentru acest lucru].
Eu am fost iubirea ta cea mare și tu ai fost iubirea mea cea mare și singură.
Trebuie să spun totul și lacrimile îmi umplu ochii. De aceea îți scriu. N-aș putea să-ți spun în față [toate acestea]. [Și aceasta o fac tocmai eu], care pot primi moartea fără să [mă] clintesc[4].
Nu am tăria să-ți spun inevitabila noastră soartă[5].
Am renunțat până azi la multe în viața aceasta. Aș putea spune că viața mea este formată din renunțări din ce în ce mai mari.
Spun [acest lucru în mod] adevărat. Am impresia că îmi înfige cineva cuțite în cap [, când renunț la cineva iubit sau la ceva valoros pentru mine].
Așa mă doare hotărârea de acum, [pentru că]: vreau să renunț la tine.
Mai repede aș renunța la viață. Nu pot fi însă atât de laș ca să mă sinucid. Moartea am înfruntat-o, am căutat-o chiar, totdeauna. Dar a trebuit să trăiesc!
Primesc viața: acesta e marele meu blestem!
Te vei simți ușoară și liberă de pasiunea acestei iubiri ucigătoare, ce te chinuie lângă mine.
Te vei simți liberă când vei renunța la mine.
Eu îți cer să renunți. Am impresia că nu-ți va fi chiar atât de greu.
Eu voi fi înlocuit. Iubirea ta se va răsfrânge asupra aceluia pe care-l vei alege. Nu te gândi la mine!
Pasiunea, iubirea mea, se va revărsa în visele și operele mele, la care țin mai mult și atât de mult.
Renunțând la tine, vei vedea că eu renunț la dragostea pământească, la tot ce este viață. Așa voi fi ca și mort pentru lume.
Voi deveni însă puternic, mă voi sfinți. Se va găsi în mine mângâiere și bucurie pentru toți oamenii, numai pentru mine nu.
Voi renunța la tine, ale cărei gânduri fug și spre alții, a cărei inimă, deși logodită [cu mine], se întreabă încă ce are de făcut, deși s-a dăruit odată.
*
II
Orele 10-11
Apoi, Blue eyes, poate este vremea să te întrebi ce vei face de acum înainte cu trupul tău. Căci nu mai poate rezista dorinței, mai ales necesității de a se dărui total cuiva.
E o lege a naturii.
Nu te poți opune ei fără a te îmbolnăvi.
Apoi este [vorba și despre] dreptul tău la viață. Ai acest drept: să trăiești, să simți, să te bucuri de plăceri, mai cu seamă tu, care cuprinzi în corpul tău atâta frumusețe.
De ce să moară, de ce să se stingă, zi cu zi, fără niciun folos, pentru totdeauna, viața [pe] care ai datoria s-o trăiești?
Alături de oricine, bucură-te! Satisfă plăcerile trupului tău. Deci, căsătorește-te!
Eu îmi dau seama foarte bine de această nevoie a corpului tău, căci trup am și eu și aceeași necesitate o simte și el. [Și] o simte mai ales când se află mai aproape de al tău.
Te-am dorit și poate încă te doresc.
Eram atât de curat în sufletul meu dorindu-te, încât numai pe tine te doream. Numai corpul tău, de atâția ani. Dar această dorință am stăpânit-o, am înfrânt-o și azi a început să se stingă.
Aproape nu te mai doresc…și e groaznic! Simt cum moare ceva în mine. Ceva ce trebuia să se dăruie ție, cu tot avântul, cu toată patima.
Trupul meu se răcește treptat. Inima mea nu mai bate. În curând voi deveni un om uscat, [pentru că] nu voi mai dori femeia.
Sunt sigur de acest lucru!
Dacă voi avea trupul tău în întregime odată, și al meu va fi rece, eu voi avea curajul să spun: e prea târziu, nu mai trebuie!
Voi iubi doar sufletul tău.
Te voi iubi mereu în gândurile și visele mele.
Tu nu vei mai înțelege iubirea mea – și, pe bună dreptate, – mă vei urî.
În definitiv, la ce ți-aș folosi, dacă tu, ca femeie, nu-ți [mai] poți satisface plăcerea cu mine?
Te-am respectat prea mult. Sau n-am avut curaj îndeajuns.
Trebuia să-ți fi spus astă-vară voința mea de a ne dărui trupește unul altuia. Acum o mărturisesc, fiindcă e deja prea târziu ca să te mai simți obligată a-mi dărui trupul, când eu deja am renunțat [la această dorință].
Poate, dacă aș fi îndrăznit, astăzi iubirea noastră ar fi continuat să dureze, ar fi continuat să ne lege mereu și viața întreagă am fi fost alături, indiferent cum ne-ar fi fost viața.
Noi, dacă va fi imposibil să ne căsătorim, ce vei zice tu? Sau dacă ne vom căsători, atunci, când va fi de prisos acest lucru pentru mine, ce vei zice?!…
Vei zice: m-a ținut alături ca să-mi distrugă tinerețea, viitorul, viața, fericirea trupului meu, căci aveam dreptul la plăceri.
Pentru că eu m-aș căsători cu tine chiar dacă odată nu te-aș mai iubi. Pentru că numai tu și nimeni în afară de tine îmi poate fi soție.
Acum poate vezi că e necesar să renunți.
Ce folos ai să pierzi vremea lături de un om, care nu te poate satisface, pentru că nu se poate căsători, iar în viitor îi va fi imposibil, pentru că va fi prea târziu?
Nu spun o glumă. Nici nu urmăresc lucruri neserioase.
Ci, dacă vrei să crezi, acesta e adevărul: vom aparține unul altuia total de acum înainte, sau vom aștepta căsătoria legală, care, dacă va veni mai târziu de [ziua de] Paști [a anului] 1946, va fi o deziluzie, o nenorocire pentru amândoi.
Mâine va fi poate ultima zi în care ochii noștri se mai pot privi și despărți pentru totdeauna.
Ura poate va înlocui iubirea.
Îți poate fi silă de ceea ce ți-am cerut în această scrisoare…Dar de acum înainte nu-ți cer decât ura și disprețul, [pentru] ca să mă poți uita.
[1] De la Dumnezeu.
[2] Fără nicio avere și fără serviciu…pentru că abia se întorsese de pe front.
[3] Un om cu un mod de a fi și cu intenții cu totul diferite față de majoritatea oamenilor.
[4] Din loc, fără să fug de ea.
[5] Viața împreună, în cuplu.