cineva l-a văzut mâncând dintr-o clanță,
un dictator cu ochi de faianță,
vai, ce miros de vacanță!,
cu siguranță că era-n performanță.

El niciodată nu știa,
el niciodată nu-ncăpea,
nici măcar într-o blondissimă stea,
care avea formă de peruzea.

Pentru că el era ca o smântână,
ca o floare de pixeli, vrăjită,
ce zbura ca mingea lui Pelé
chiar peste plită.

Oximoron, cu siguranță, într-o zi de-nserare,
peste tot gâlgâind a narcisică vervă,
stă în cap și sta în picioare,
când pe-un ram…când pe-o beznă.

Vai, magnifică prostie fudulă!
Vai, continent de telurică larmă!
Cu siguranță era beat ca o rimă,
cu siguranță n-avea niciun geniu de barbă.

Pentru că suferea de nu știu ce rictus,
pentru c-avea ochi de pisică,
în lumea întreagă, fantomă,
râdea ca o mare amică.

S-a dus!…Ca tot icsul cu-o tonă de toane,
a rămas în urmă vreo două vagoane,
de teribile, năucitoare, palavre meschine,
peste care vremea tot vine, tot vine…

Că nu mai e sol,
că nu mai e sărut,
că nu mai e apă
din care-am băut,
că nu mai e, cu siguranță, nimic dintr-o pară,
pe care-a mâncat-o mărfarul în gară.

Did you like this? Share it: