să nu știi ce îți trebuie și să îți aduci aminte ce n-ai învățat niciodată atent, select, circumspect. Pentru că, în orice caz, indiferent de ce spun alții și unii, e important să compari cele mai mari lucruri numai cu tine. Adică să te crezi sfârșitul pământului, și să îți spui, că așa frumos și deocheat ca tine nu mai e, nu va mai fi, că nici n-a fost vreunul.

Pentru că, în definitiv, așa e când trăiești! Că când trăiești parcă visezi. Stai cu coatele pe masă și visezi, ca și când gândești. Că dacă gândești…nu ai timp să îți dai seama că dormi. Că dacă dormi, întotdeauna gerunziul e la perfect, după cum tuberculii mici de amoniac…zboară, în cele mai bune dintre zile…peste tot prin tine…

Sunt numai gând…cum ești tu numai flori.

Deși florile întotdeauna înfloresc când nici nu-ți dai seama. Și când înfloresc chiar că înfloresc.

Pluralul de la gânduri…e vise. Visezi vise, narcise, permise, promise, așa-zise…

Că atunci, într-o zi, când vei gândi, vei înflori. Fiindcă, momentan, chiar dacă nu înțelegi nimic…înseamnă că totuși trăiești ca să nu înțelegi și mai mult. Că nici să înțelegi nu mai poți să nu înțelegi…de fiecare dată când calci ca hipopotamul…pe liniștea altora.

Ce liniște fragilă într-un cuvânt, într-o silabă!…Îți vine să te pierzi în sunetul lor…

Dar când nu visezi…nici nu înțelegi. Pentru că nu vrei să înțelegi că sunt multe neînțelesuri. Da, chichițe ale vieții!…Pe care nu ți le spune nimeni și tu, ca dromaderul, trebuie să le cari în spinare…prin pustiu, prin ceață, prin zăpadă…prin moarte…

Măi, tovarășe de drum, important e să nu fii…știi tu! Să nu fi…chiar atât de gros…Da, e păcat!…Mă uit la tine (înalt, frumos, și degeaba…) și nu văd decât o nebuloasă cât Calea Lactee.

Chiar așa, să nu îți vină niciodată, da niciodată, să te sui, să te muți, să zbori, să…renaști?! Vai, e incredibil pentru mine!…Și cu ce îți ocupi timpul, viața, adică așa…tot timpul?!

O, nu-mi spune că…cu nimic! Că eu vreau să fac studii despre nimic, chiar despre făcut și nefăcut, despre refăcut, despre stilul smuls, despre panglicării de tot felul…dar să le fac! Îmi vine să le fac praf, tăieței pe toate…adică să le cunosc.

Că când cunoști…parcă ești așa: plin de energie! Și mie îmi place energia…inimii, energia vieții, zvâcnetul gândului bun

În definitiv, așadar, autorul spunea că întotdeauna, dar întotdeauna, când nu știi nimic să începi cu ceva nasturi. Să îți aduci aminte tot ce ai uitat tu, tot ce ai înțeles prost, nătâng, să te faci de bahaos cu ele, pentru că o viață avem și pe aceea o trăim prost. Iar dacă tot o trăim măcar să o…învățăm pe de rost.

Că mie așa îmi spunea, cineva, o persoană…că mai bine uiți…decât să îți aduci aminte. Că atunci când îți aduci aminte…îți vine să reții tot ce nu ai uitat…sau tot ce ți-ai amintit. Ca întotdeauna de altfel…

Pentru că în cea mai mare parte, de altfel într-o parte din toate părțile, noi nu ne dăm seama că suntem lucizi tot la fel de mult ca stricorătoarea. Și că de noi depinde, cu siguranță, distrugerea oricărui lucru bun, până la ultimul, că dacă nu distrugi parcă nu te simți complet idiot

E important…fără doar și poate, să fii de dreapta ca de stânga, de stânga ca de centru, să mănânci porumbi fierți, să ți se pară că ești normal la cap, să fii ranchiunos și când îți gâlgâie în gând intoleranța, e bine să plouă peste tine, să îți vină peri albi pe la nas, pe la anotimpuri…

O, câte nu înveți în tot atâtea clipe de uitare, de prostire de sine, de pipe trase pe nas, de filme date în reluare!

Câte nu înveți din băgarea ta la apă, din scuipatul primit în ochi, din recunoștința pe care nu o primești niciodată, din tot atâtea cuvinte, care, inevitabil, se pierd…pentru că nu transpiră deloc…

Întotdeauna…îți dai seama că n-ai timp decât ca să mori…cum nu ți-ai imaginat niciodată.

Did you like this? Share it: