Centrele lumii nu mai se regăseau,
pentru că se turna iarna,
pentru că se întâmpla să fie foame
pe chipul său eterat.

Dacă ar fi putut să înțeleagă
ar fi tradus inima în multe cuvinte.
Așa, norii îi dădeau cu o ploaie rece peste față
și tot nu mirosea a pădure
ci a Delta Dunării vagă.

Mânca zgură de la patiserie.
Și fredona balada câinelui șchiop,
sentimental ca o bezea,
fericit ca o congestie voluntară.

Dacă venea trenul azi de dimineață
ar fi oprit în gara ei fără cuvinte.

Avea mâini conservatoare,
cu care atrăgea atenția farurilor.

Câte declarații, fraze și plopi
aduni, dacă nu știi să numeri anii!
Pe cine ai să aștepți să vină?!…
După ce trece ploaia,
seninul norilor de piatră îți disipează sentimentele…

Pe când ora stă lângă oră și privește.
Privește oameni care nu încetează să plece
în aceeași viață din care veniseră.

Did you like this? Share it: