Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a
***

Pentru Calvin, îndreptarea și sanctificarea/ sfințirea o primim în același timp de la Hristos (p. 138). Iar dacă vrem să le despărțim atunci, spune el, vrem să fărâmăm unitatea persoanei lui Hristos (Ibidem).

Hristos e singurul garant al sanctificării noastre (Ibidem).

*

Cap. al 10: Viața omului creștin (p. 140 sq.).

Viața omului creștin e viața sub călăuzirea Domnului (141). Domnul ne-a eliberat de blestemul și de tirania Legii, unindu-Se cu noi (p. 142).

Noi nu ne mai aparținem nouă ci Domnului (p. 143). În lumea aceasta noi nu putem scăpa de cruce (p. 146). Pregătirea pentru suferință (p. 148).

Pentru Calvin, răbdarea creștină nu avea nimic de-a face cu stoicismul (Ibidem). Pentru ca să primim puterea de a rezista crucea trebuie să renunțăm la noi înșine (Ibidem).

Viața ca pelerinaj (p. 149).

Ne împărtășim de suferința Crucii Sale pentru ca să ne împărtășim de slava Sa (Ibidem).

Însă Calvin, subliniază autorul, nu ne îndeamnă să disprețuim lumea în sine (p. 151). Trebuie să fim mulțumitori pentru viața noastră (Ibidem).

*

Cap. al 11-lea e despre Rugăciune (p. 152 sq.)

Disciplina crucii ține vie în inima noastră rugăciunea (p. 152). Rugăciunea era văzută de Calvin ca una dintre roadele pocăinței, pe care Dumnezeu o face să răsară în noi (Ibidem).

Ioan Calvin definea rugăciunea în acest fel: „Rugăciunea nu este nimic altceva decât o extindere/ o revărsare (an expanding) a inimilor noastre înaintea lui Dumnezeu” (p. 152-153).

În rugăciune dăm curs gândurilor și dorințelor noastre înaintea Lui (p. 153). Ea e un fel de conversație a omului cu Dumnezeu, prin care intrăm în altarul ceresc și ne adresăm lui Dumnezeu, Celui care ne-a făcut făgăduințe puternice (Ibidem).

Domnul ne susține de fiecare dată în rugăciunile noastre (p. 154), pentru că nu există rugăciune fără Cuvântul (Ibidem).

*

Sfântul Duh, sublinia Calvin, ne învață să ne rugăm, pentru că El ne conduce mișcările inimii (p. 155). Iar rugăciunea o vedea ca pe o roadă a credinței.

Biserica e locul în care se exersează rugăciunea (p. 156). Iar noi suntem ascultați de Dumnezeu datorită mijlocirii preoțești/ arhierești [the priestly intercession] a lui Hristos (Ibidem). Pentru că jertfa și mijlocirea lui Hristos pentru noi sunt eficiente/ lucrătoare în Biserica Sa (Ibidem).

Iar Sfântul Duh împlinește slăbiciunea noastră (Ibidem).

Tăria rugăciunii noastre, precizează Ioan Calvin, constă în aceea că Dumnezeu Își împlinește făgăduințele Sale cu noi (p. 157). În rugăciune ne unim cu Dumnezeu pentru că „scopul rugăciunii este comuniunea cu Dumnezeu” (p. 158).

Iar fiind înrădăcinați cu putere, în mod zilnic, în rugăciune, creștem continuu în puterea Duhului Sfânt (Ibidem). Iar prin rugăciune stăm în comuniune cu Mântuitorul, prin puterea Duhului (Ibidem).

*

Cap. al 12-lea atinge problema catastrofică a teologiei lui Calvin: predestinarea. Capitolul se numește: Alegerea veșnică a lui Dumnezeu.

Autorul spune că predestinarea nu e la Calvin o problemă de teologie speculativă (p. 160). Și Calvin nu a încercat „să cuprindă” predestinarea umană (Ibidem).

Hristos este autorul alegerii noastre (p. 164).

Autorul cărții: „Certitudinea mântuirii în Hristos este, de asemenea, certitudinea alegerii, și vice versa: certitudinea alegerii este găsită numai în Hristos” (p. 165).

În prima ediție din Institutes, Calvin nu a editat un capitol special dedicat predestinării (Ibidem). Pe el l-a dezvoltat când a ajuns la teologia Bisericii și a vorbit despre cei aleși (Ibidem).

În Catehismul de la Geneva, spune autorul, editat în 1537, apare formulată teologia predestinării (Ibidem).

Și pentru că Ioan Calvin a avut fluctuații/ ezitări în ceea ce privește predestinarea, de aceea autorul nostru nu o consideră o problemă teologică principală a acestuia (p. 166).

Însă, în mod mirabil, autorul spune că teologia predestinării creată de Calvin este „expresia esențială a învățăturii evanghelice despre har” (p. 168). De ce? Și se explică: pentru că reduce fundamentul mântuirii numai la Dumnezeu (Ibidem), adică excluzând aportul uman.

Autorul vede predestinarea și ca pe o contrapondere la învățătura despre har romano-catolică (Ibidem).

Însă siguranța mântuirii se capătă din roadele noii vieții în Hristos (p. 171). Dar, accentuează Calvin, numai mila lui Dumnezeu e fundamentul mântuirii noastre (p. 179).

Concluzia nefastă a teologiei predestinării: nu ne trebuie asceză, fapte bune, lupta cu patimile…pentru că harul lui Dumnezeu lucrează întreaga noastră mântuire.

Did you like this? Share it: