Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [6]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a…
***

Cap. Biserica, al 13-lea al cărții, începe odată cu p. 182 și ea este văzută ca mama celor credincioși (Ibidem). În Biserică ne naștem și creștem (Ibidem).

Evanghelia deșteaptă credința în oameni și susține Biserica (Ibidem). Și Dumnezeu a depozitat tezaurul Evangheliei „în sânul Bisericii” (Ibidem).

Hristos lucrează și acum în Biserică și ne dăruie darurile Sale (p. 184).

Despre ordinare/ preoție în p.184-185. Ea e dumnezeiască/ de drept divin (p. 185).

Hristos a instituit Sacramentele/ Tainele (Ibidem).

Calvin folosește expresia „sfânta ordinare/ preoție” (p. 185) și autorul ei este Dumnezeu (Ibidem).

Autorul: „Biserica este sfera mântuirii personale a lui Dumnezeu și a întâlnirii dintre Hristos și noi înșine” (p. 185).

Biserica e „locul slujirii lui Hristos” (p. 186).

*

Și autorul, deși admite că teologia eclesială a lui Calvin are multe amprente romano-catolice, cum era normal să fie, totuși subliniază că el a fost „dependent” de teologia Părinților Bisericii din vechime (p. 186-87). Numai că Ioan Calvin, ca toți ereticii, a luat numai ce a vrut din Tradiția Bisericii și nu a acceptat întreaga Tradiție eclesială a Bisericii una.

În slujirea Bisericii, spunea Calvin, se observă condescendența lui Dumnezeu față de Biserica Sa (p. 187).

După definirea Bisericii ca maică a celor credincioși, Calvin se întoarce spre definirea ei ca Trup al Lui, în termenii Sfântului Pavel (p. 187 sq.).

„Biserica nu este o instituție rigidă, ci un organism viu, o comunitate a slujirii reciproce și a întrajutorării” (p. 188).

Doar Hristos e Domnul Bisericii (p. 188). În mod evident: o declarație antiprimațială dar și antisinodală, pentru că autorul accentuează: „niciun individ sau colectivitate nu conduc Biserica” (Ibidem).

Doar Hristos e Conducătorul și Capul Bisericii (Ibidem). Și El împărtășește fiecăruia dintre noi darurile Duhului (Ibidem). Și fiecare slujește în Biserică potrivit darului primit (Ibidem).

*

O a treia definiție a Bisericii din partea lui Calvin: „comunitatea oamenilor aleși” (p. 189). În Biserică el include și pe Îngeri și pe cei adormiți (Ibidem).

Dar fundamentul Bisericii constă în „tainica alegere a lui Dumnezeu” (p. 190). El nu e niciodată distant sau separat de Biserica Sa și ne cunoaște pe fiecare în parte (Ibidem).

În relație cu alegerea/ predestinarea, Calvin vorbește și despre Biserica nevăzută (p. 191). Însă, spune autorul, vorbind despre aceasta Calvin nu a vrut să rupă relația ei cu Biserica văzută ci a acceptat distincția Sfântului Augustin în această privință (Ibidem).

*

Calvin a considerat însă Biserica Romano Catolică „o falsă Biserică” (p. 192). Iar adevărata Biserică era pentru el cea care a păstrat adevărul nefalsificat și care slujește Tainele (Ibidem).

Și Calvin, care crease în mod fraudulos o organizație religioasă, se temea de schismă, de pericolul schismei (p. 195).

*

Pastorii și bătrânii Bisericii, spunea Calvin, trebuie să învețe și să mustre pe fiecare în parte (p. 197).

Despre pedeapsa excluderii de la Euharistie (p. 198).

Pastorii au datoria să predice și să administreze Tainele (P. 201). Pastorii și doctorii/ teologii Bisericii sunt cei care călăuzesc Biserica (Ibidem). Bătrânii îi ajută pe pastori, cât și diaconii (Ibidem).

Capitolul dedicat Bisericii este cel mai extins din carte.

*

Despre Sacramente în cap. al 14-lea, începând cu p. 211. Euharistia e un simbol pentru Calvin, p. 213 dar în ea se primește mila lui Dumnezeu (p. 214).

Zwingli era de părere că Sfântul Duh lucrează în noi credința fără aportul Sacramentelor (p. 215). Însă Calvin vorbea despre faptul că „Domnul confirmă credința noastră prin Sacramente” (p. 216).

Și Botezul tot simbol era pentru Calvin, simbolul prin care se face încorporarea în Biserică (p. 220).

Cu toate că erau simboluri, Calvin vorbea despre comuniunea cu Dumnezeu primită în urma împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului (p. 221).

Calvin: „Botezul ne certifică faptul că noi suntem spălați și curățiți, și Euharistia că noi suntem răscumpărați. Apa simbolizează pentru noi spălarea de păcate, iar sângele satisfacției/ al răscumpărării lucrează răscumpărarea noastră din păcat” (p. 221).

Și subliniază autorul, că perspectiva lui Calvin despre Euharistie nu are nimic de-a face cu o experiență mistică/ tainică, pentru că ea nu ne oferă unirea cu Dumnezeirea ci cu Mijlocitorul nostru, Hristos (p. 222).

De ce susține această aberație? Pentru că nu au teologia harului necreat, care se împărtășește prin Sfânta Euharistie și ne umple de viața lui Hristos.

Și cu toate că neagă împărtășirea harului lui Hristos prin Euharistie, Calvin afirmă în acest context un mare adevăr: „lucrarea lui Hristos nu poate fi separată de persoana Sa” (p. 222). Lucru pe care el tocmai l-a făcut…

Însă teologia ortodoxă spune tocmai acest lucru: prin Euharistie ne unim cu Hristos în mod ființial, Care ne umple de slava Sa în mod direct, comunional, nespus de profund. Sfintele Taine ne unesc cu Hristos, Care le lucrează și Care e cu noi prin intermediul lor.