Scrisoarea nr. 21 (7 și 14 decembrie 1945)

Două scrisori

puse în același plic,

fără adrese.

I

(7 decembrie 1945)

Blue Eyes,

E aproape lumină. Și este vânt rece afară. E dimineață. M-am deșteptat demult, cu gândul la tine. Am tot gândit…și acum inima mi-e plină de tine. Fiindcă nu ești lângă mine să-mi vezi bucuria clipelor acestora. [De aceea] îți scriu. Cel puțin așa să rămână, să nu se piardă în zadar [bucuria mea].

Iată ce mă îndeamnă inima să-ți spun acum. Abia te-ai trezit din somn…și eu aș vrea să fiu în clipa aceasta lângă tine, [pentru ca] să-ți spun prelung și învăluitor: Bună dimineața!

De ce vreau astăzi mai mult decât oricând să te trezești cu mine aproape și să-mi auzi sufletul din vorbele abia șoptite? Pentru că nu știu cum să-ți spun mai frumos și [mai] sincer [ceea ce simt].

Sunt primele zile de iarnă pe care le primim aproape împreună. Și aș vrea să simți cum te iubesc și cât [de mult].

Ar trebui să plângem de atâta fericire. E zăpada atât de albă…și tu îmi apari[1] tot mai frumoasă, atât de nepământeană! Și mi se pare atât de potrivit cuvântul zână pentru tine, încât așa ți-aș zice întotdeauna.

Dar [asta] numai între noi doi. Pentru că numai noi doi înțelegem și trăim farmecul acesta ce ne strânge[2], ne atrage, ne preschimbă și ne face să credem tot ce ne închipuim.

Este un mare dar al cerului iubirea dintre noi. Cu cât va trece timpul ne vom da seama mai bine. Căci sufletele noastre se vor deschide și vor înflori de bucurii mai curate și mai mari, și vor purta cu ele trupurile noastre limpezite și veșnic tinere, până vom trece.

Avem datoria să trăim și să ducem și dincolo de mormânt basmul[3] tăriei dragostei.

Dragostea e singurul adevăr al lumii. Dumnezeu din dragoste ne-a creat, din dragoste ne ține și Însuși Dumnezeu este dragoste.

Când va fi crescut destul [de mult] iubirea noastră, ea se va împrăștia în jur și nimeni n-o va putea opri, căci va fi Dumnezeu în ea și pe Dumnezeu, oamenii, nu-L pot opri.

Atunci vom fi siguri că vom învinge, când vom îndrăzni să spunem tuturor, iluminați și liniștiți: „Dumnezeu ne binecuvintează și bucuria liniștii fâlfâitoare din noi vine de acolo că ne simțim iubindu-ne, că ne apropiem ca înțelegere și simțim că trăim după voia Lui.

El ne binecuvintează, căci iubindu-ne noi Îl iubim mai mult, ne încredem și ne dăruim mai mult Lui. Fiindcă El ne-a făcut să ne zărim[4] și să ne dăm seama, din prima clipă, că numai unul pentru altul am fost făcuți.

Dacă nu ne-am fi întâlnit, viața noastră s-ar fi scurs tristă și fără de rost. Am fi căutat mereu, și poate ne-am fi pierdut, am fi căzut rătăciți pe drumuri fără speranță.

Dar, de la o vreme, eu am trecut dragostea noastră lui Dumnezeu. Am încredințat-o Lui.

De aceea, orice va veni [în viața noastră] și se va întâmpla [cu noi doi] va fi voia, mâna Lui, [cea] care hotărăște și lucrează. Iar dacă El a hotărât să fim uniți în fața oamenilor și a Lui, eu știu acest lucru”.

De ce să ne împiedice oamenii sau împrejurările?!

Iată, El voiește! Și noi trebuie să ne supunem. Fie voia Lui!

Poate te vei întreba: Ce rost are să-mi scrie, când putea să-mi vorbească?!…

Vreau să-ți amintești, să știi fără urmă de îndoială că iubirea noastră e tot la început, ba începe iarăși cu fiecare zi, cu fiecare primăvară, cu fiecare iarnă.

De câte ori te văd, simt cum mă îndrăgostesc din nou de tine. Și îmi pare rău, uneori, că știi că-mi ești dragostea [mea] mică, pentru că aș vrea să-ți spun mereu și veșnic acest lucru.

Aș vrea să vezi, să simți mereu plânsul inimii mele, ce întinerește și se purifică. Întâia dragoste neîncetat nouă, care vrea să-ți dăruie, să-ți descopere continuu plinătatea și veselia ei.

Îmi primești dragostea nouă (deși atât de veche), dragostea acestui om ce ți-o trimite cu primii fulgi de zăpadă?!…

Fii bucurie neliniștită (cum sunt și eu acum), dacă îmi primești dragostea! Eu am să simt…Îmi spui tu?…

– „Cum să nu ți-o primesc?!…Cum să nu ți-o primesc, Lucică drag….iubitul meu!…”.

Eu plec în vântul de afară. Și zăpada ce mă izbește în față mi-e dragă, fiindcă îmi spun: „Sunt sărutările ei. Sunt îmbrățișările tale, Blue eyes!”.

[Paralel cu pagina a patra a scrisorii, a scris:]

To the mother of my four children. Who are: one sculptor, one muzician, one painter and one poet[5].

***

II

(Vineri, 14 decembrie 1945)

Întâia elegie

În înălțimi de piatră rară
din  neguri vechi, vrăjite-n foc,
îngheț scânteie în afară,
o dragoste fără noroc.

Știam că vei veni să mă privești,
când eu din umbre voi pieri în soare,
când tu și lumea îmi veți fi povești,
când voi bea viul apelor nemuritoare

De sunt pornit pe unde călătoare
și pace nefirească m-a cuprins,
tu mă întrebi: „din flăcări oare
și din vrăjirea-mi cine te-a desprins?!”…

Și îți răspunde glasul umbrei mele:
„Eu te-am iubit și tu n-ai înțeles,
că din adânc, de dincolo de stele,
tu trebuia să fii cum te-am cules!”.

Tu trebuia să-mi dai și trup și duh
în clipele când fericire te-am crezut,
să fi simțit cum trupul mi-e văzduh
și tu mi-aduci în brațe tot ce n-am avut…

Dar astăzi, clipă trecătoare, ai trecut
și eu te plâng și te privesc din urmă!…
De ce-am lăsat-o?!…O, de ce-am trecut!…
Cum s-a pierdut, de nu-i mai dau
de urmă!…

Acum, în pace, ardem ne-ntrerupt
vechi bucurii ce n-au să mai învie
și tot ce am visat parcă s-a rupt,
iubirea mi se stinge în pustie…

Și aș fi vrut să fii cum n-ai mai fost,
în veacuri și în ceruri viorii,
iubirea mea în tine să-și fi aflat rost
și-acum e prea târziu să fii, ce-ai fi putut
să fii!

Acest sfârșit de care m-am temut,
de se va sparge-n valuri, în furtuni,
iubirea mea va crește până sunt,
voi rămânea privind; să te răzbuni!

Din plânsul meu vei înțelege iară,
atunci când totul vei vedea pierdut,
c-a fost iubirea mea să piară
dar Dumnezeu și Îngerii n-au vrut.

Ci poate ei, plutind peste văzduhuri,
vor vrea iarăși să arunce-n noi
porniri fecioare[6], izvorând prin duhuri,
să-nvie iarăși farmecul în doi[7].

Ce răgușit și tremurând, tu, plângi
iubind atât că uiți să te răzbuni,
și dragostea în vis vrei s-o răsfrâng,
în lacrimile ochilor tăi buni

Simt cum îngheț în lumea mea polară
și cum mă ning fiorii-nțelepciunii
și călător prin rariștea stelară
doresc răsufletul[8] sălbăticiunii,

ce vrea să sângereze, cald, peste zăpezi,
peste nămeții viorind de lună;
aș vrea, fierbând în sânge[9],
să mă îmbrățișezi
luându-mă furtună în furtună…


[1] Te văd, te înțeleg tot mai mult și de aceea îmi pari tot mai frumoasă.

[2] La un loc.

[3] Povestea, adevărul, mărturia…

[4] Să ne întâlnim.

[5] În engleză: „Către mama celor patru copii ai mei. Care sunt: unul sculptor, unul muzician, unul pictor și altul poet”.

[6] Porniri, sentimente feciorelnice, pline de curăție.

[7] Iubirea între noi doi.

[8] Răsuflarea animalelor sălbatice.

[9] Fiind plină de dragoste pentru mine.

Did you like this? Share it: