Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [7]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.
***

Calvin neagă inerența/ interioritatea lui Hristos în Euharistie dar vorbește despre faptul că Hristos Se face inerent/ interior nouă prin cuvânt, semn [Euharistia privită ca simbol] și puterea Sfântului Duh (p. 223).

Adică cuvântul era mai transparent pentru Dumnezeu, în perspectiva lui Calvin, decât materia (pâine, vin, apă, ulei, care se sfințesc liturgic). De unde rezultă că Dumnezeu nu ar cuprinde și sfinți toate sau că nu poate să sfințească materia. Sau că e indiferent față de materie…când El S-a întrupat, a luat trup pentru noi și l-a umplut de slava Sa.

Însă toată drama lui Calvin pornește de acolo de unde nu vede persoana lui Hristos ca lucrând, în mod viu și actual, prin slava Sa, în fiecare Taină și în fiecare relație personală cu El.

Mărturia Scripturii despre Euharistie și despre prezența energetică a lui Dumnezeu în Biserică nu se conexau în mintea lui Calvin, pentru că el separa persoana lui Hristos de lucrarea Lui și nu vedea lucrarea și voința dumnezeiască ca fiind comune Treimii, de aceea avea o mare problemă când vorbea despre ce face Hristos și ce face Duhul Sfânt pentru noi. Pentru că el credea că Hristos face altceva decât Duhul sau Tatăl pentru mântuirea noastră.

*

Cum motiva Calvin negarea interiorității lui Hristos în Euharistie? Simplu…de năucitor! Spunea că dacă acceptăm că Hristos e prezent în Euharistie profanăm slava lui Dumnezeu prin care El a învins această lume (p. 224).

Însă noi ne împărtășim cu Hristos euharistic tocmai pentru ca să ne umplem de slava dumnezeirii Sale și nu pentru ca să ne batem joc de El.

*

Cap. al 15-lea se ocupă de forma de statalitate (p. 229 sq.).

Calvin distinge suveranitatea lui Dumnezeu asupra celor credincioși de ordinea politico-socială (p. 229). Din nou despre viața creștinului ca pelerinaj spre Împărăție (p. 230).

Nu putem separa, spune autorul, statul de Biserică, pentru că statul are același Domn ca și Biserica (Ibidem).

Și Calvin sublinia faptul că avem nevoie de ordine socială pentru o bună funcționare a Bisericii (Ibidem).

Datoria statului e aceea de a întreține și proteja viețile cetățenilor lui (p. 233).

Din perspectiva lui Calvin, Dumnezeu susține creația, lumea întreagă din cauza Bisericii Sale (Ibidem).

Însă statul, considera Calvin, trebuie să protejeze Biserica și să pedepsească idolatria, luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, blasfemia și alte fapte imorale (Ibidem). Tot statul trebuie să ajute la răspândirea Evangheliei (p. 234).

Iar statul nu poate prospera dacă nu Îi slujește lui Dumnezeu (p. 235). Conducătorii, cei care produc legi civile, sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, a Legiuitorului suprem (p. 237).

Supunerea față de stat și de legislația lui (p. 238) pe premisa că Dumnezeu este Cel care i-a pus și îi îngăduie pe conducători (p. 240).

Însă Calvin subliniază și limitele puterii seculare și faptul că legitimitatea unui regim social nu e permanentă/ definitivă (Ibidem), pentru că e revocabilă.

Păcatele autorității de stat nu sunt plăcute lui Dumnezeu (p. 241). Și tocmai rebeliunea lor împotriva lui Dumnezeu  îi face să devină ilegitimi conducători statali (p. 242).

*

Cap. al 16-lea concluzionează asupra teologiei lui Ioan Calvin.

Autorul spune că tema cinstirii lui Dumnezeu e în prim-plan la Calvin (p. 246) și că teologia lui are o amprentă eshatologică (p. 247).

A vorbit despre unirea ipostatică în termenii Calcedonului (p. 247).

Relația dintre Scriptură și Întrupare a fost privită analogic cu relația dintre umanitatea lui Hristos și Logos (p. 248).