Ziaristul Constantin Noica

Constantin Noica, Semnele Minervei. Publicistică. I (1927-1929), ed. îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, București, 1994, 544 p.

***

Eugen Lovinescu „a încetat de multă vreme să fie considerat de publicul nostru ca obiectiv. Nu știm însă ceea ce-i falsifică părerile: un defect organic sau o maladie simulată” (p. 98).

*

Lovinescu nu e obiectiv (p. 98) iar Tudor Arghezi „simultan…cu literatura autentică și inestimată suficient până astăzi…[e] un mare poet [care] face literatură de conțopist” (p. 78).

*

Arghezi „semnează deseori submediocritate” (p. 75). Bacovia, „scriitor de altfel remarcabil, publică versuri minore, în care violină rimează cu piculină” (p. 75).

*

Nu era de acord cu afirmația lui Călinescu că valoarea ți-o dă numărul operelor și considera că poate să judece ceea ce nu îi place din opera acestuia (p. 75).

*

E semn de „miopie”, spune el despre E. Lovinescu, dacă acesta consideră Scrisoarea pierdută a lui Caragiale „ca fiind singura piesă profund originală” (p. 78) din toată literatura noastră dramatică.

*

Lui G. Călinescu îi reproșa „excesul de susceptibilitate din care se hrănește” (p. 99). Iar Călinescu va scrie mai multe articole despre adolescentul Noica, prin care dorea să surpe faima lui și a lui Arghezi și a revistei Gândirea (p. 100-101).

*

În art. „Nu despre generație” (p. 107), C. Noica numește banii „sunători veritabili”. În același articol, Noica scrie: „Generațiile există și se succed istoricește indiferent de valoarea lor respectivă” (p. 108). Tot aici: discuția „asupra generațiilor…a început să plictisească prin uz (prin repetiție n.n.) și să irite prin abuz” (p. 109).

*

Îl nedumerește faptul că în nr. 79 din Contimporanul a scris și Sandu Tudor (p. 118). Și caracterizează ideile acestuia ca fiind „enorme” (Ibidem). Și îl declară pe Nae Ionescu drept „critic dramatic” (p. 119).

*

În art. „Cum se fac…”, Noica scrie: „Din America a emigrat [la noi] acest spirit de curiozitate puerilă și infecundă, îmboldindu-te insistent să te agăți de grumazul înghițitorilor de foc și să-i întrebi cum fac” (p. 126).

*

În art. Bocitoarele, autorul spune: „Știți de ce a murit Gazeta literară? Pentru că d-l Rebreanu n-a avut timp să se ocupe de ea” (p. 144). Tot aici: „Pentru noi problema revistelor a ajuns o tristă obsesie” (p. 144).

*

În art. „Programele de revistă”, autorul spune: „suntem mulțumiți că nu numai revistele românești au programe [rubrici, articole n.n.] care nu spun nimic” (p. 146).

*

Pentru Noica, George Topârceanu nu a făcut artă adevărată, dar remarca la el „ușurință, grație trubadurescă, eleganță, uneori duioșie, de multe ori fineță [finețe]” (p. 151).

*

Nichifor Crainic „e patriot…[dar] sensibilitatea sa e comună, filosofia sa, curentă” (p. 168). Îl supăra faptul că poezia lui Crainic e „un infim material poetic” (p. 168). Și tot aici spune: „Discursivitatea este moartea poeziei” (p. 168), lucru complet fals din punctul nostru de vedere. Însă pentru Noica cel de atunci, poezia nu era cea a versului alb…și a lăsării în voia scrisului.

*

Nu se lasă până nu i-o zice: poezia lui Crainic e minoră și cu expresii comune (p. 168).

*

Ziaristul Noica e atent și necruțător cu defectele dar, în același timp, plin de tupeu și gelos. Și simte nevoia să destituie public ceea ce nu îi place.

*

Romanul Arhanghelii al părintelui Ion Agârbiceanu „nu este ținut în seamă de majoritatea criticii românești” (p. 189).

*

„beteaga noastră critică literară” (p. 190)

*

„d-l N. Crainic și adepții d-sale susțin că forma de cultură acceptabilă pentru țara noastră ar fi semănătorismul, întregit prin complementul religios al Ortodoxiei” (p. 203).

*

Articolul său Despre asceză se termină mirabil la culme: „Și primul creștin a fost o femeie: Maria Magdalena” (p. 214). E ușor să înțelegi, dintr-o astfel de afirmație, câte nu știa Constantin Noica despre propria sa Ortodoxie.

*

Publicul românesc are însușirea fundamentală a supleții (p. 232). Publicul cititor…

*

Bacovia însă „pare cel mai autentic dintre poeții noștri, ca viață sufletească” (p. 233). Brătescu-Voinești „scrie prea rar” (p. 237).

*

Și escrocheria s-a perpetuat în timp! Spune autorul: „fără această escrocherie intelectuală, care la unii vrea să fie stil” (p. 237). Se uită la cum…și nu la ce scriu. Și se uită la cum scriu tocmai pentru că nu au ce să spună.

*

„sfințenia artei preconizată de d-l Sandu Tudor este o poveste frumoasă, dar ale cărei decoruri nu aparțin lumii noastre de logică” (p. 242). Pe care Noica nici nu o aștepta, nici n-o înțelegea și nici n-o dorea, din păcate…

*

„cel mai puțin creștin este acela care vrea să împace laturile acestei lumi cu cele ce sunt dincolo de ea” (p. 242). Lucrurile însă stau invers: adevăratul creștin e cel ce împacă în sine istoria cu veșnicia.

*

Un adevăr adevărat: „omenirea postbelică” are „gustul accentuat și amplificat pentru circ” (p. 243). Pentru circ în viața personală și publică și nu pentru…mersul la circ.

*

„Cultul neseriosului, la [cu] care, în definitiv, sfârșește orice exaltare către senzațional, se oficiază fără intermitență, în fiecare zi și la orișicare punct geografic”, (p. 243).

*

Mihail Sadoveanu = „un efort de creație atât de prelungit și totuși atât de sigur de el”.

*

Geo Bogza și-a editat primul volum de versuri când a împlinit 21 de ani (p. 378) și despre el Noica a spus: „indecența este primul atribut al poeziei d-lui Geo Bogza” (Ibidem). El suferă de „indecența inspirației și trivialitatea expresiei” (p. 379). Nu i-a plăcut nici faptul că Bogza „nu obișnuiește să pună diferitele semne gramaticale” (p. 380). Ce să mai spunem acum…despre literatura fără limite!

*

Revista studenților la teologie din București se numea Raze de lumină (p. 396).

*

Iar despre Mircea Eliade, tânăr ca și el, spunea că „are talent și are curaj” (p. 462).

*

Eu cred însă că antidotul împotriva idealizării unui scriitor, oricare ar fi el, e recitirea operei lui, reducerea ei la idei, la idei înșirate una sub alta și apoi punerea lor, a ideilor și a viziunii de ansamblu a operei lângă alte opere pentru ca să vezi cât a făcut sau nu.