Anatolida sau Omul și forțele este un poem de proporții, primul cu temă cosmogonică din literatura română. Autorul, Ion Heliade-Rădulescu, s-a lăsat sedus de anvergura subiectului și a unor compoziții prestigioase ale marii poezii europene, inspiratorii săi numindu-se Dante (cu care se și compara, ca destin, la un moment dat – probabil că personalitatea acestuia l-a copleșit și l-a obsedat), Milton, Byron sau Hugo.
Ultimii doi, alături de Goethe, au revigorat tema conștiinței, mai bine zis a luptei din conștiință, între spiritul de revoltă și sentimentul/ acceptarea vinovăției, propulsând-o prin intermediul unor personaje care au reținut atenția și au fascinat publicul prin robustețe.
Modelul, arhetipul insurgentului care nu-și acceptă vina era Satan (John Milton, Paradise Lost) sau Cain (Byron, Cain – deși Heliade nu îl traduce) – mai puțin Hyperion (John Keats). Anatolida lui Heliade începe cu crearea lumii și căderea demonilor și se și termină cu episodul primei crime/ primului fratricid din istoria omenirii.
Tema este fundamental romantică, recursul la situații arhetipale fiind ori un pretext pentru repunerea în discuție a libertății și vinovăției ori un context care îi oferă și mai multă justificare și greutate.
Din această perspectivă, Camus și Sartre (între mulți alții) nu fac decât să agonizeze/ să prelungească disputele…
Heliade ar fi avut nevoie de puțin mai mult talent poetic, pentru un asemenea subiect, pe potriva aspirațiilor și a pretențiilor sale. Rămâne însă de apreciat temeritatea întreprinderii lui. Autorul e însă un spirit macedonskian – aceasta nu reprezintă decât o altă formulare a faptului că Macedonki îi preia umorile și dispozițiile, deopotrivă cu extravaganța pretențiilor literare…
Poemul lui se caracterizează prin ceea ce Eminescu va denunța mai târziu în opera lui Heliade: amestec de teologie și sofisme.
Heliade nu e nici primul nici ultimul dintr-o serie de cărturari/ intelectuali români care au încercat să recondiționeze/ reinventeze limba română. Unii au făcut-o cu mai mult simț al limbii, responsabilitate și talent și au reușit să aducă anumite restructurări lingvistice, stilistice și sintactice (sau cel puțin să impună o viziune asupra mobilității lexico-semantice a vocabularului), alții au exagerat păgubos (în primul rând în dauna lor înșiși), precum latinizanții de la Școala Ardeleană și Heliade care încearcă să italienizeze limba română, ajungând la experimente rizibile, care sunt citite și citate pentru stranietatea rezonanței și contrastul cu normalitatea, pe care îl subliniază.
Anatolida nu este dintre poemele în care Heliade preface definitiv limba română, dar denotă această tendință – ingrată pentru noi – a autorului, care va deveni cu timpul tot mai pronunțată. De aceea nici nu a fost luată prea în serios de critica literară, pentru că, dacă putem spune așa, nu e scrisă integral în limba română. Parțial, este în limba spargă (ceva mai inteligibilă) a lui Heliade.
Finalitatea acestei operații estetice (pretins estetice) asupra limbii române era, în mod evident, aceea de a-i acorda poeziei/ versificației sale titlul excelenței – pretenție pentru care, și în zilele noastre, sunt destui intelectuali (nu neapărat poeți) dispuși în permanență să divagheze neologic și expresiv până la polii vocabularului pentru a-și demonstra…autoritatea reflecției pe care nu o au și nu au avut-o niciodată.
Sunt Don Juanii stilistici ai teologo-filosofiei contemporane, care fâstâcesc limba română și mințile crude în stare să creadă că ideile și gândirea stau în fraze tensionate neologic și bombardate cu pensula lui Picasso…
Insolitul situației din plan lingvistic se reproduce și la capitolul teologie. Heliade amestecă elementele de tradiție ortodoxă cu influențe literare din Milton și Byron, cu precădere, și cu ingrediente fanteziste proprii.
Așadar:
I. Empireul și Tohu-Bohu
Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,
În sfânta atmosferă luminii celei vii,
De unde-emană viața, și râul fericirii
Adapă, răcorește cereștile câmpii,
Și spiritul agapei burează ambrozie
Și-nmărgărită câmpii eternei beatituți,
Spre-a crește-haritatea, angelica tărie
Din care purced pacea, divinele virtuți;
Pe muntele de aur, în stânci de adamante,
Cu pulbere de stele, verzit de imortali,
Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante
Și unde se dezvoltă virtuțile florali;
Acolo unde-adie zefirul de clemență
Prin arborii științei ce „Domnul! Domn!” șoptesc
În quietutea naltă d-amor, de inocență,
La râuri de viață ce „Domn!” iar murmuiesc;
Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotenței,
Înconjurat de angeli, puteri de serafimi,
Acolo este tronul divinei providenței,
Pe mii de miriade de repezi cherubimi.
Cerească armonie organe mii răsună;
Poeții-eternitătii, serafi întraripați,
Sub degete d-auzuri vii arpele înstrună,
Răpiți în adorare, de Domnul însuflați.
Ființe de simțire, cu totul de vedere,
Contemplă în mirare p-eternul Iehova,
În marele panhymniu, în sfânta preveghere
Întreg nemărginitul răsună: „Osana!”
P-același tron, d-a dreapta, născut în preștiintă
În sânu-eternității, de angeli nevăzut,
Etern era și Fiul, cu Pater d-o ființă,
Ca dânsul fără margini și fără început.
Când pater al puterii, voind să-l glorifice
Ca un moștean al gloriei, ca Verb și creator,
Puteri, virtuți într-însul să se identifice
Și-ntr-însul să cunoască p-al lor începător,
Cerești, eterii trombe în spațiuri răsună,
Puteri, tării de angeli svol repezi, lin se pun;
În juru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună,
Atenți în tot amorul, ascultă, se supun,
Văd toți pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă
Și cunoscut se face Cuvântul peste tot;
La vocea-i mundiferă creația așteaptă
Și laudă, mărire din arpele lor scot.
Și spirite, și geniuri, și minți ce nasc știință
Se-ntrec să se închine la Marele Cuvânt,
Prin el să se-ntregească în toată-a lor ființă
Și-ntr-însele să cheme al lui coborământ.
O nouă sărbătoare în ceruri se serbează;
Trag toți cu-ardoare sfântă, aduc carul cel viu
Ce splende de lumină și de științi derază.
Pe dânsul se așează Divinul Verb și Fiu,
A lui de flăcări roate iau drumu-ntraripate;
Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;
Orele-eternității la dânsul înhămate,
D-apocalipse duse, spre secoli propășesc;
De angeli miriade preced și îl urmează,
Și carul naintării propasă ne-ncetat,
Din iute în mai iute, și-n calea-i însemnează
Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.
Tăria înconjoară în sfântă armonie
Și cerurile toate de glorie se-mplinesc;
Dreptatea, adevărul, știința, bucuria
Răsar într-a lui urmă și cresc și se-nmulțesc.
Iar spiritele-ntr-însul, prin tragerea centrală,
Celebră imeneul, arzând ca mii de sori,
Ființe mii într-una în nuntă-universală,
O flacără din flăcări, volvoare din volvori.
Al păcii spirit e una cu-al dragostei, blândeții,
Al dragostei ș-al păcii într-una se unesc
Cu al inteligenței ș-al naltei frumuseții,
Și toate iar în Domnul și cresc, și viețuiesc.
Tot este viu în ceruri și totul e viață,
Ș-o sfântă armonie ș-o unitate fac;
Un plan e tras d-atuncea, și totul ne învață
Că sufletele noastre tot astfel se înfac.
Tot astfel se mărită, tot astfel se-mpreună,
Așa purced și astfel solia-și împlinesc;
Așa-ntr-a lor agape ca flăcări se adună
Și tot așa ca raze la centru se unesc.
Astfel Fiul Puterii în glorie naintează
Din margine la alta, în drum triumfător;
Iuțimea naintării prin șoapte cuvântează
Și vine iar de șade pe tron imperator.
[***]
Se umple tot de glorie, de laudă, mărire,
Un singur cap arhangel rămâne nemișcat;
Distat în deitate, putere, fericire,
Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.
Onori și nemurire, tărie, libertate
Avea în cele nalte, de tot se bucura;
Ci cum văzu Cuvântul, a lui divinitate,
Îl dezvoltă în sineși, și greu îl apăsa.
Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,
Sta neclintit la postu-i și buzele-și mușca,
Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,
D-a tâmplelor bătaie ochi, față se roșea.
Oribilă durere de frunte îl cuprinde
Și fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;
În cugetu-i prin ură concepe și s-aprinde,
Turbează apostatul, o spumă e, un foc.
Plesnește al lui creștet. Născu păcătuirea;
Frumoasă și ridentă îi svoală împrejur,
Arhangelul răsuflă, resaltă-n el simțirea,
Se-ncântă d-a sa filie întâiul duh sperjur.
Se înamoră; ea îl răpește,
Și mii de angeli o numesc sor’,
La toți ea râde, ascuns fior
Pe toți petrece. La toți clipește,
Pe toți provoacă, la toți se-ntinde,
Cu toți e dulce, ochii-i vorbesc;
Și cap, și inimi la toți aprinde,
Ard de plăcere, tremur, doresc.
Ce mare și teribilă la angeli încercare!
Pe cine frumusețea-i nu l-ar fi tulburat?
O filie d-arhangel, născută-n cugetare,
O femine în spirit! Frumosul încarnat!
Răpindă, grațioasă, plăpândă,-amăgitoare,
Și umede și rumeni dulci buzi de Lucifer,
O față de speranță și mâini prea dătătoare,
Un viitor ferice frumoșii-i ochi ofer.
A sexului ei grații inspiră voluptatea
Și farmec peste farmec în corpu-i aerin;
Mișcarea ei seduce ca însăși libertatea
Și-n fața ei străluce ca fulger în senin.
Cochetă fără margini, cerească curtezană,
Încatena voința, pe toți îi captiva,
Și toți în ea văzură de cer o suverană;
Spre-a-i merita favoarea a-mpărăți dorea.
La toți le vine-n minte a-și pune rezidența
Mai sus de tronul păcii ș-a se-ndumnezei,
A-și însuși, a smulge pe seamă-și providența
Și sceptrul preatăriei spurcat a mânui.
În spiritul tiranidei strigară: Libertate!
O mască-amăgitoare infamei tiranii,
Iar boltele eterii răsună: Strâmbătate!
Din margine la alta trosnesc din temelii.
A reușit cocheta; dar țipă,-ngălbenește,
L-al său părinte-aleargă, și ochii îi sclipesc,
Și tremură la sânu-i, de el strâns se lipește,
La piept și el o strânge, și-ntr-una se unesc.
Bubuie cerul, se scoală Împăratul;
Duduie eterul, că pasă urgia;
Fulgere, vâlvoare în spațiu șerpuiesc;
Focul se-ntinde, curăță păcatul.
Marea-exploziune arrestă-eternitatea;
Saltă firmamentul și sorii se spăimântă,
Cugetul de crimă pe unde se-ntinde
Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;
Foc negru și roșu lumina se preface,
Plumb e ușurința și cerul se desface;
Cad rebelii-n spațiu și vâjâie căzând,
Haos, abis mare-i așteaptă căscând.
Pică și se schimbă pe cât trec din cer
Capete de angeli, de demoni picioare,
Aripă cerească una se mai vede,
Alta infernală la vale-nnegrește,
Monstru la alți capul în abis precede
Tălpile, lumină în cer mai lucește.
Neagră, fumegândă acum sunt volvoare,
Nume, suvenire din ceruri le pier.
Se-nchide empireul. Ca fulgerul străluce
Un gladiu de flăcări ce ține Mihael,
Ce miriade d-angeli comandă și conduce,
Și pacea le anunță prea blândul Gabriel.
„Cu tremur și teroare să stăm pe loc, cu frică,
La toți atențiune! Căzutul e Satan!”
Satan! răsună cerul, Satan! se nalță, pică
Satan! din sferă-n sferă, și-n haos urlă — AN!!!
Cu mult este mai mare căderea spirituală,
Și nu pot fi cuvinte a se asemăna
Cu oricare cădere ce e materială,
E mică-asemănare concret a se-arăta.
Când aste întunerici de lumi nenumărate,
Nestrămutate astre și sateliți, planeți
Ce-și țin ale lor giruri prin căi preînsemnate,
Sori, centre parțiale, spăimântători comeți,
Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,
Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,
S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare
Și una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.
Ast uiet ce ar face totala-anomalie,
Amestecul, ciocnirea, zgomult material,
În ceartă elementele, cutremur în tărie,
N-ar face-atâta uiet ca-ast zvon spiritual.
Ca soarele de mare, mai mare între stele
Și stinși d-a lor lumină ca Urius, Titan,
Așa cad legioane de spirite rebele,
Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.
Cad repezi nouă zile; căderea se-ndesează,
Din regiune-ntr-alta mai repezi vâjâiesc,
Se-ntoarce fiecare spre ceruri, să mai vază,
Și trăsnete-nmulțite din urmă îi ajung.
Cad unul peste altul, ruine spirituale,
Și se resping teribil, în spațiu se-ntind;
Minți, spirite stupide, perverse și fatale,
Ca flăcăre în vortici tot haosul aprind.
Și cad căzând ca mintea, s-afundă în turmente,
Vârteje ascuțite, și tot se ascuțesc,
Și șuieră vâlvoarea ca lupta-n elemente,
Și negri, cât s-afundă, cu-atâta se negresc.
Plesnește universul, abisul se despică,
Tartarul se deschide; de foc un ocean
Se-ntinde fără margini, și demonii tot pică,
Cei mari tot mai nainte, din toți mai greu — Satan.
Acesta, ca alt soare, și încă și mai mare
Și repede ca mintea, cu uiet ajungând,
În Tartar urlând cade, s-afundă ca-ntr-o mare,
Cât universu-n spațiu deschide volborând.
Se varsă, stropesc flăcări, ca insola răsare,
Lăut în focul gheenei, ca-n jurământ fatal,
Uimit scutură capul, se-neacă de turbare
Și grință la cer dinții teribil, infernal.
Cu-același zgomult cade și Belzebuth, Astaroh,
Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,
Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,
Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon și Belial.
Tartarul zbiară, grință și tremură-n turbare,
Și țipete teribili răsțipă, bubuiesc;
Lung urlă și răsurlă vendictă, răzbunare,
Blestemă providența, la ceruri greu hulesc.
Ca unde-ntărâtate când stă o vijelie,
Dezmăsurate unde când grele cad, plesnesc,
Așa munții de flăcări, dup-astă-anomalie,
În flisv plesnesc, se nalță, iar cad și iar plesnesc.
S-alină-apoi tumultul și nu mai e vedere,
Profund, mare-ntuneric în mijlocul de foc,
Vârteje de fum negru rotează în tăcere;
Zdrobiți abia demonii se-ntorc, își cată loc.
Și ce loc să-și mai afle? în locul de durere,
În locul din afară și unde nu ajung
Nici pace, nici repaos, nici semne de tăcere:
Exotic întuneric ș-eternul suspin lung?
Când s-ar lua unime în loc de măsurare
O rază de la soare și până la pământ,
D-aci până la ceruri e mare depărtare!
Unimi d-astă măsură nenumărate sunt.
Sau cât este din centrul al centrelor tăriei
Și până peste polul și cel mai depărtat,
De șapte ori atâta Principiul fericirii
A-mpins răul din ceruri damnării rezervat.
Aci, stătuți demonii de lunga lor cădere,
De trăsnetele juste pătrunși și sfâșiați,
Încep să mișuiască în vasta încăpere,
Într-un noroi de flăcări de tot desfigurați.
Jurați d-atunci la rele, l-a cerului urgie,
D-atunci asupra lumii inventă și trimit
Invidia, impostura, infama calomnie
Și morburile toate, păcatul înmulțit,
Corupțiunea toantă, trufia-mpilătoare,
Codarda-ipocrizie, parodiat amor,
Teribila minciune și moartea destructoare,
Discordii paricide, rezbel ucizător.
Orice flagel al lumii și orice sacrilege
Și guerrele civile aicea se încep;
D-aicea screme iadul și domnii far’de lege,
Popoarele rebele aicea se concep.
Titlul însuși, Empireul și Tohu-Bohu, vorbește de la sine despre sintezele pe care le face Heliade.
Cereștile câmpii reprezintă o sintagmă reprodusă după plains of Heaven, din Paradise Lost al lui Milton.
Râul fericirii face referire la râul care curgea din Eden, „care uda raiul” (Fac. 2, 10).
Apelul la metalele prețioase (muntele de aur, în stânci de adamante, /…/ florat de amarante) este tot de inspirație biblică, din vedeniile Sfinților Proroci sau din Apocalipsa.
Referirile la clima blândă a Raiului (unde-adie zefirul cu clemență) sunt o preluare a unei concepții transmise pe filon tradițional. Cazaniile românești vechi, precum cea de la 1643 a lui Varlaam, conțin această precizare.
Arburii științei fac trimitere la „pomul cunoștinței binelui și răului” (Fac. 2, 17) și la ceilalți pomi din Rai. De remarcat este faptul că pomii și râurile șoptesc și murmură numele Domnului, că – adică – glasul naturii este liturghisitor și pedagog. Autorul tinde să asume o semnificație mai înaltă, alegorică, pomilor și râurilor din Rai, pentru că pomii sunt ai științei, iar râurile sunt râuri de viață.
Puțin mai târziu, poezia lui Eminescu va fi plină de șoapte de frunze, freamăt de codru și murmur de izvoare.
Tronul lui Dumnezeu, al divinei providenței (Milton: Eternal Providence) așezat pe mii de miriade de răpezi cherubimi, este o imagine tradițională, de la Dan. 7, 10: „mii de mii Îi slujeau și miriade de miriade stăteau înaintea Lui”.
Bineînțeles că Heliade nu se poate abține să nu-i numească pe heruvimi poeții-eternității – să stabilească, adică, încă o dată, o paralelă între poeți și îngeri.
Dumnezeu este numit eternul Iehova, după Vechiul Testament. Heliade are o predilecție pentru numele Iehova mai mult decât pentru Dumnezeu. De aceea am presupus că, atunci când Eminescu spune Eu nu cred nici în Iehova, s-ar putea să se refere la imaginea asupra lui Dumnezeu pe care încerca să o impună Heliade în scrierile lui. E în continuare un subiect de reflecție…
În exprimările teologic-neclare ale acestuia, faptul că tronul divinei providenței se află sub tinda-omnipotinței nu cred că vrea să exprime totuși o teorie subordinațianistă, pentru că, puțin mai departe spune destul de limpede: Etern era și Fiul, cu Pater d-o ființă, / Ca dânsul fără margini și fără început.
Creația vine întru ființă la porunca lui Dumnezeu, sau, în limba heliadescă: la vocea mundiferă a Cuvântului, a Verbului creator.
Îngerii sunt spirite, și geniuri, și minți ce nasc știință, care se închină la Marele Cuvânt.
Carul cel viu al lui Dumnezeu, care de științi derază (cu un termen vechi, dosofteian) și pe care se așează Divinul Verb și Fiu, face referire la Ps. 103, 4: „Cel ce umbli peste aripile vânturilor [duhurilor]”. Este ceea ce Dosoftei numește, poetizând: Caii Îț[i] sunt iuți ca vântul, / De mărg unde Ți-i cuvântul / Și ca gândul mărg de tare / Îngerii Tăi cei călare.
Despre car vorbește și Antim Ivireanul că sunt heruvimii și duhurile cerești/ îngerii, trimițând la alt verset cu sens similar, de la Ps. 17, 12: „Și S-a suit pe heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vântului [vânt și duh au etimologie comună, grecească]” (Opere, p. 105-106).
A lui [carului] de flăcări roate iau drumu-ntraripate; / Sunt cherubimi prearăpezi ce-n mii de ochi lucesc: versurile sunt inspirate din Iez. 10, 9-12: „Căutând eu atunci, am văzut lângă heruvimi patru roți, câte o roată lângă fiecare heruvim; roțile acestea erau la vedere ca și crisolitul. […] Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor și aripile lor erau pline de ochi; asemenea și roțile, toate cele patru roți de jur împrejur”.
Existența ființelor spirituale, a sfinților îngeri, împreună cu Dumnezeu, este numită: nuntă-universală.
Și toate iar în Domnul și cresc și viețuiesc face aluzie la Fapt. 17, 28: „în El trăim și ne mișcăm și suntem”. Strofa în întregime poate fi o poetizare a profeției mesianice de la Is. 11, 2, prin care Heliade afirmă că Duhul lui Hristos, al lui Dumnezeu-Cuvântul, se află în îngerii Săi și datorită acestui fapt domnește armonia în toată lumea spirituală.
Cea de-a doua parte a fragmentului poetic citat încearcă să descrie căderea unei părți din numărul îngerilor și este mai fantezistă.
Heliade afirmă că motivul căderii a fost invidia unuia dintre arhangheli față de Dumnezeu-Cuvântul. Autorul imaginează însă, mai departe, un tablou alegoric al modului în care s-a născut păcatul, materializând dramatic gândul și transformând fapta spirituală/ mentală într-o scenă concretă.
Astfel, din creștetul său, arhanghelul răzvrătit născu păcătuirea sub forma unei femine în spirit cu dulci buzi de Lucifer: o fiică a apostatului. Aceasta atrage în cădere și alți îngeri, care se îndrăgostesc de ea.
Este o mitologie care nu are legătură cu tradiția iudeo-creștină și care introduce problema sexualității ca atracție spre păcat înainte de crearea și de prelestul oamenilor și într-un context pur spiritual – ceea ce nu prea are sens.
Cu alte cuvinte, întâiul profil feminin, arhetipul feminității este o încarnare a tentației/ ispitei, ceea ce reprezintă o alunecare deopotrivă în erezie și în misoginism a lui Heliade.
Poetul menționează că La toți [demonii] le vine-n minte a-și pune rezidența / Mai sus de tronul păcii ș-a se-ndumnezei, dar Scriptura îl indică numai pe Lucifer a fi autorul acestui gând, ceilalți devenind complici: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! […] Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Și acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Is. 14, 12-15).
Heliade, spre deosebire de Milton și de alți poeți, nu e dispus să-i atribuie lui Satan vreun discurs filosofic în care acesta să facă apologia libertății din optica insurgentului/ revoltatului. Dimpotrivă, în gura demonilor, libertatea devine o politică perfidă sau/ și o parodie jalnică, cu declamații cațavenciene: În spiritul tiranidii strigară [demonii]: „Libertate!” / O mască-amăgitoare infamei tiranii.
Mai mult decât atât, departe de-a fi îngeri de geniu, pentru Heliade sunt minți, spirite stupide, perverse și fatale, ceea ce urmează calea cugetării ortodoxe tradiționale.
Ei nu țin dizertații despre libertate și nu sunt în stare decât să denigreze: Blestemă providența, la ceruri greu hulesc.
Mi se pare o distanță de mentalitate considerabilă între Heliade și alți romantici, acesta nemanifestând nici tentațiile origeniste ale lui Victor Hugo (care visa pocăința și restaurarea lui Satan), nici accentele de revoltă ale lui Byron sau Goethe.
Heliade îi numește pe demoni ruine spirituale, ceea ce ne duce imediat cu gândul la tema romantică generoasă a ruinelor istorice și moral-spirituale; însă am remarcat că ascendența acestei teme urcă în timp până la Milton, care vorbește de asemenea despre headlong flaming from the etheral sky, / With hideous ruin and combustion…
De la Milton preia poetul nostru și amănuntul căderii timp de nouă zile (Cad răpezi nouă zile – cineva l-ar putea confunda cu un element de basm): Nine times the space that measures day and night / To mortal men, he, with his horrid crew, / Lay vanquished, rolling in the fierry gulf.
Și tot de acolo (și poate nu numai), reține plăcerea enumerării onomastice, cu sonorități exotice: Satan /…/ Belzebuth, Astaroh, Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal, / Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh, / Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon și Belial.
Ei au fost începătorii tuturor viciilor și păcatelor, pentru orice flagel al lumii și orice sacrilege /…/ Popoarele rebele aicea se concep.
Cu alte cuvinte, rebeliunea nu are o justificare, cu atât mai puțin nu i se admite o filosofie proprie despre dreptate și libertate.