Oamenii sunt bătrâne palimpseste (Făurăria toamnei): adevărate romane umblătoare, la care ei singuri scriu și rescriu cu propriile decizii de viață.

Amorul este desemnat mai departe ca inamicul aspirației sale spirituale: Se-nalță mine vechiul inamic, / Ereditarul dor de nemurire (Dor de tinerețe) – unde nemurirea este înțeleasă aici ca existență mai departe prin reproducere și transmitere de zestre genetică.

Metafora poetică ascunde cu greu notația aproape naturalistă a ardorii senzuale/ sexuale în Crăiasa de zăpadă, Dor de tinerețe, Fericitul gâde, etc. Macedonski mai are uneori versuri triviale precum acesta: Aștepți să cazi sub paloșul plăcerii (Fericitul gâde). Ion Barbu încerca să le sterilizeze potența lubrică prin stilistica poetică specială, prin limbajul/ mesajul abrupt, ocult și eliptic. Nici Eminescu nu ezita uneori să conceapă versuri tari (fără aluzii anatomice pronunțate), dar…în manuscris.

Despre limba română, Voiculescu poate spune că gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale (Grai valah).

Expresia sihlele sihastre (Iarna în odaia cu scoarțe oltenești) mă face să mă întreb – dincolo de aliterația intenționată – asupra unui posibil etimon comun al celor două cuvinte. Această relație nu este menționată (vezi Al. Ciorănescu, DER, București, 2007, p. 714), dar sihaștii aparțin sihlelor, cel mai adesea.

Așteaptă moartea ca pe o primăvară (M-apropii de sfârșit). Dar: Ce greu să treci din carne iar în eternitate! (Mântuire). Și declamă dostoievskian: Nu este mântuire decât prin frumusețe!

Nuanțe noi ale pastelului hibernal, cu resemnificări neașteptate, apar în Sonata iernii: Sub patrafirul iernii închide ochii țara. // Se-nchină-n crivăț, codrii sleiți de spovedanii…De fapt, frigul și înghețul/ gerul îi reverberau și lui Alecsandri semnificații ale sacralității (vezi poezia Miezul iernei), dar într-o altă tonalitate.

Între altele, Voiculescu se dovedește și un poet al anotimpurilor, sensibil la schimbările de decor ale vremii și ale timpului, deopotrivă…(patina climaterică se depune în straturi peste palimpsestul timpului).

Îți lași pe rând lumina și te dezbraci de umbră: îți lași lumina a ceea ce ai fost printre oameni și te dezbraci de umbra vieții, pregătindu-te pentru moarte: Aștepți mai nou ca roua în drumul dimineții, / Să vie păsări sacre să-ți ciugulească ochii…(Stelă funerară).

Din corporalitatea, din înțelesul pătimaș al erosului, încearcă să extragă tiparul formelor eterne ale frumuseții: Te înalț din carne, frumusețe pură; / Te desprind din coapse moi, desăvârșire; / Viu sosești la mine dincolo de fire, / Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură (Te înalț…).

Iubirea e împletită cu moartea, cumva are în ea presimțirea și tăria morții: Până-n fund Tristian bău pe Isolda (Tristan și Isolda). Știe aceasta cel ce a trecut prin primăveri înveninate / De toate sucurile iubirii. Încât: Acum cer îndelung / Pleoapele vremii oarbe să cadă, / Până-n fundul somnului s-ajung (Tristețe).

Tentația arșiței tinereții și a Zburătorului nu se ostoiește: Mă bântuie iar lungi tristeți de domn. Dar: Mă plec și cat izvoarele de somn (Versul).

Uneori acceptă dominația condiției sale materiale, deși e vorba de o carne spiritualizată: Fugarul suflet se-ntoarce acasă. / Carne, primește-ți lunatecul domn, / Fii slugă vicleană, suavă mireasă /…/ Și-ncleie-l cu mierea ce lâncedă-ți zace / În cele cinci simțuri schimbate-n prisace. // Ca-n dulcea ta raclă să uite ce-l doare, /…/ Dă-i carne vrăjită și apoi tu, carne, / Preschimbă-te-n plumb și dă-i somn (Vraja).

Somnul vine ca o contrapondere a tiraniei vitaliste a trupului. Din încleștarea/ agonia aceasta de mulți ani, vor răsări bijuteriile lui poetice, sonetele…

Știind, deci, că Ne-am altoit sălbaticei materii / Și creștem, toți, afară de mister, se răscoală împotriva acestei dominații: Purtăm în mâini o torță fumegândă, / Cu care punem veacurilor foc (Lunaticii).

Se va întoarce de la râvna pentru arzuia carne dolofană și pentru truncheșa iubire pământească (Plugărie) la: întâia dragoste /…/ Doamne, tu… (Întâia dragoste).

Lexical, se păstrează în contingența unui vocabular de extracție joasă (aproape argotic) – în poemul Tâlhar –, în sfera aceleiași opțiuni poetice argheziene, atunci când are de făcut declarații grave, precum este aceea că nu Îl caută pe Dumnezeu pentru frumusețea Raiului sau pentru nemurire, ci din iubire pentru El: Doamne, numai dragostea ta aș fura

O asemena afirmație numai sfinții cei mari cutează să o facă și nu e de mirare că Arghezi și Voiculescu preferă, în asemenea cazuri, haina umilinței poetice și a disimulării într-un limbaj al periferiei.

Did you like this? Share it: