Pe tânărul din fața mea îl enervase tocmai acest lucru: că una e ceea ce spune el, cu toată inima, în scris sau față către față și alta înțeleg oamenii. Că ei sunt ori indiferenți ori reduși la capacitatea lor de a înțelege și că nu îi interesează ceea ce îi depășește. De ce? Din infatuare.

Și cum infatuarea merge mână în mână cu prostia…numai proștii nu știu cât de infatuați sunt când cred că înțeleg ceea ce nu înțeleg.

Îi dădeam dreptate. La urma urmei cel mai dureros lucru e să vorbești de unul singur. Să vorbești cu pereții. Și oamenii să fie mai răi ca pereții…Pentru că pereții măcar nu te enervează. Ei tac. Dar oamenii, pe lângă faptul că nu tac…mai vorbesc și ca proștii…sau degeaba

Mi-a explicat îndelung greul vieții lui…cauzat de necomunicarea reală.

L-am înțeles, l-am crezut, l-am compătimit.

Și l-am compătimit pentru că ori nu a găsit ori nu a căutat îndelung…ori e și el cu nasul prin noriun prieten. Un confident care să înțeleagă ce vrei să spui înainte de a formula…și cu care să poți vorbi lucruri care se nasc în momentul în care dezbați o problemă.

„Nu putem să vorbim în mod real dacă nu gândim la modul prezent”: prima frază cu care mi-a atras atenția.

„Și ce am putea face pentru ca să ne înțelegem?”, l-am întrebat eu.

„Să ne ascultăm cu atenție…și să ne forțăm mintea să fie sinceră cu celălalt. Să nu mai folosească stereotipii. Să nu mai folosească texte deja învățate și să gândească, acum, pe loc…”.

Gesturi energice, priviri vulturești, un surâs disprețuitor, din când în când, pe față.

O, tinerețea le știe pe toate! Și bine e că e așa

Nici n-ar putea să fie el, să se schimbe mereu, dacă nu ar căuta, atât de vehement, un dialog real, probleme reale, imense, soluții epocale, de viață și de moarte.

„Te cred! Te cred și te susțin. Numai că dialogul”, i-am spus eu, „nu înseamnă pălăvrăgeală, vrute și nevrute, întrebări grosolane ci e expresia vitalității interioare, a unei vieți căutătoare, cercetătoare…care găsește pentru că tot caută și care se lămurește pentru că studiază pentru cunoaștere de sine.

Chiar dacă ai găsi pe cineva cu care să discuți…problemele discutate trebuie să aibă în spate ore de citit, de scris, de meditat, de rugăciune, de împlinire de sine…de singurătate. Fără ele…discuția devine invidie.

Te vei simți prost, mic, inexpresiv…pentru că nu vei avea căutări și rezultate concrete, complexe ale căutărilor tale”.

Nu, nu cred că se gândise la inconsistența sa în fața unui dialog de înaltă calitate și intensitate! El avea nevoie doar de câteva minute de taclale. Eu îi ceream prea mult.

De fapt seriozitatea trăirilor mari cere prea mult de la tine, oricare ai fi…și ratarea e tocmai neputința de a sta, foarte mult timp, la cote imense de înțelegere și de sensibilitate.

Tânărul a plecat, eu am zâmbit, el a rămas trist…eu am mers mai departe. Tinerețea însă…le știe pe toate…numai că nu perseverează în ceea ce știe.

Did you like this? Share it: