Despre vizionarismul lui Eminescu – în ambele sensuri: al imagismului poetic și al vizionarismului profetic/ clarvăzător – s-a spus și s-a scris, dar încă nu destul…

Eminescu n-a încetat și nu încetează să uimească din/ în această perspectivă…sau cel puțin să ia prin surprindere.

În niște versuri manuscrise din Călin am descoperit câteva imagini diafane, de o surprinzătoare subtilitate:

Şi de gâze neamuri multe l-însoţesc acum pe el
Merg acasă la mireasă, viorică cea smerită
Care stă plecată-n vălul cel subţire învelită
Ea-i icoana unei dulce, unei gingaşe smerenii
Iară sufletul ei tânăr e-ncărcat de mirodenii
.

Icoana unei gingașe smerenii este unul dintre cele mai frumoase portrete feminine pe care l-am citit vreodată. Iar faptul că sufletul ei este încărcat cu mirodenii invocă – în alte cuvinte – mireasma de fericire a sufletului ei.

Ambele sugestii – atât cea vizuală, cât și cea olfactivă/ odorantă – sunt mistice. Prima indică deja o transfigurare a miresei, portretul fiind trasat în liniile caracterologice ale icoanei, smereniei și gingășiei. Alăturarea termenilor este neobișnuită, iar Eminescu nu putea fi un nesimțitor/ ignorant față de cele duhovnicești, dacă putea concepe o smerenie gingașă.

Ceea ce este și mai neobișnuit, este că transfigurarea aceasta din ziua nunții izbucnește după alte scene (pe care nu le mai reproduc), care descriau un amor pasional.

Însă, în versurile subliniate, mireasa apare ca fiind toată un trup îmbrăcat în suflet, o icoană îmbrăcată în bunele miresme ale iubirii pentru mirele ei.

Intersectarea cu Cântarea cântărilor și cu interpretarea ei mistică este foarte probabilă: „Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău” (1, 2); „voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie” (4, 6); „Și mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir” (4, 10), etc, etc. Mirul și aromatele, miresmele de nenumărate soiuri se revarsă din plin în această carte a Sfântului Solomon.

Mirodeniile care se revarsă din icoana miresei eminesciene sunt, în aceeași notă scripturală, indiciul iubirii care transfigurează, care sfințește, care înalță umanitatea peste patimi la sfințenia lui Dumnezeu.

*

Alte versuri, din același poem, Călin, dar dintr-o altă variantă, ne impresionează cu o altă imagine, de o adâncă sensibilitate. De data aceasta, contextul este cel anterior nunții, în anii de tânjire de dorul iubitului:

S-a făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr,
Şi subţire străvezie să o tai c-un fir de păr
Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând
Inimă fără nădejde, suflete bătut de gând.
Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică
Ridicând a tale gene al tău suflet se ridică
Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte o ciocârlie
Tu ai vrea să-i dai să ducă către dânsul o solie
Dar ea sboară. Ochiu-n lacrimi plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.

Mai multe imagini încărcate de o sugestivitate aparte impresionează în acest tablou, între care: ridicând a tale gene al tău suflet se ridică – sufletul stă pe gene, indicând, de fapt, așteptarea ochilor, locuirea inimii/ sufletului în ochii rătăcitori în zare.

Ei sunt solia pe care o poartă mai departe privirea. Ochiul este ca o ciocârlie: așa cum plutește o ciocârlie pe cer, la fel e ochiu-n lacrimi plutitor și-ntunecos.

N-am întâlnit în poezia românească sau străină această comparație, a ochiului cu o pasăre, cu o ciocârlie. Este atât de insolită, încât nici nu este lesne de sesizat.

Conotațiile poetice ale acestei adânci vizualizări dincolo de limitele corporale și mundane, în orizontul sufletului și al duhului, denotă preocupările poetului pentru investigațiile psihologice și spirituale care depășesc planul obișnuit.

Did you like this? Share it: