Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

până când ne va mai răbda Dumnezeu pe noi, cei atât de indiferenți, de duplicitari, de aroganți, de nesimțitori? Până când ne va mai aștepta să înțelegem că de demonizare scăpăm numai prin renunțarea la noi și prin privirea, cu toată ființa, către El? Când ne vom simți crezând în El și îndrăznind în El?

Îndrăznind nu din obrăznicie ci din smerenie

Pentru că Evanghelia de astăzi [Mt. 17, 14-23] ne face să ne punem astfel de întrebări și ne învață că credința nu e doar cunoaștere intelectuală despre El, nu e doar mers la Biserică și rătăcirea cu mintea prin toate părțile, nu e doar legitimare țanțoșă cu numele Lui și cu apartenența la Biserica Lui ci, în primul rând, e viață cu totul dăruită Lui și încrederea că întru El putem toate.

Putem să trecem de focul foamei pentru lucruri rele și perverse și de apa mâniei, a însingurării trufașe, a răcelii egoiste.

Putem să mutăm munții neîncrederii și ai îndoielii din noi, prin aceea că devenim abisuri ale smereniei și ale lăsării în voia lui Dumnezeu.

Da, demonii creau impresia că luna e de vină pentru demonizarea epileptică a tânărului! Mutau atenția de la rădăcina posesiei demonice, care e indiferența față de Dumnezeu și de voia Lui, la aspecte care nu aveau nimic de-a face cu posesia.

Așa fac și în cazul pisicii care îți taie calea, a ieșitului cu găleata goală, a trecerii preotului prin fața noastră, a ideii că unele zile sau lucruri îți aduc noroc, te umplu de bani, pe când altele sunt ghinioniste și păguboase.

Însă Domnul comută atenția pe esențialul problemei: pe rugăciune și post. Pentru că ele sunt unele (nu singurele!) dintre armele care îi alungă pe demoni din noi.

Și când vorbim despre demonizare vorbim despre sălășluirea unor ființe spirituale, care vor răul în mod asumat, în noi și transformarea noastră într-un teatru de operațiuni în care ele își arată răutatea, invidia, indiferența față de liniștea și mântuirea noastră.

Tocmai de aceea prezența lor în oameni creează tot felul de boli aparente, care nu țin de latura somatică/ trupească a oamenilor posedați de ei…și care dispar odată cu ieșirea demonilor din oameni.

Acesta e motivul pentru care în v. al 18-lea, Sfântul Matei vorbește despre ieșirea demonului și despre vindecarea instantanee a tânărului…Pentru că ieșirea demonului din tânăr stopează manifestările falsei epilepsii de care suferise până atunci, care îl apucau la lună plină și care îl aruncau, spre a-l omorî, ba în foc, ba în apă.

Răutatea demonilor, dorința lor de a-l răni, de a-l omorî cu zile pe băiat e descrisă de tatăl său ca pătimire/ suferință rea (v. 15). Și el fusese martorul îndurerat al acestei suferințe rele, pentru că nu știa antidotul împotriva acestui „neam de demoni” (v. 21).

Și Sfinții Apostoli aveau nevoie să înțeleagă rolul de mare conștiință al întrajutorării duhovnicești a oamenilor prin rugăciune și post. Pentru că nu e nevoie doar de cuvinte iluminatoare față de alții, nu e nevoie doar de zâmbet și candoare, de primirea cu brațele deschise a altora ci și de nevoință pentru ei.

Pentru ca să îi înțelegem pe oameni trebuie să Îl înțelegem tot mai mult pe Dumnezeu. Să fim intimii/ prietenii Lui. Astfel putem să ne încredem în El mereu și să mutăm toți munții care ne despart, care ne urâțesc, care ne stau pe suflet.

Și Îl înțelegem pe Dumnezeu vorbind continuu cu El în rugăciune, iubindu-L și ascultându-L, pentru ca să ne umple de înțelegere și de pace, de candoare și de frumusețe.

Reținându-ne de la ceea ce e în plus pentru noi, postind cu mintea și cu inima și cu tot trupul nostru distrugem indiferența și reticența față de oameni, grijile și obsesiile noastre, impostura și deresponsabilizarea noastră față de nedreptatea și de sărăcia din jur.

Până când El, Cel Preaiubitor, ne va suporta pe noi, care nu murim pentru rău ca să trăim întru înnoirea vieții duhovnicești? Pentru că Evanghelia acestei duminici ne amintește că Domnul nostru a murit pentru noi. Însă nu de moarte bună ci de moarte violentă, de moarte pe cruce, de moartea iscată de invidia și de răutatea unor oameni.

Însă moartea Sa a fost spre înviere și spre viață, pentru ca să ne învie pe noi și să ne umple de viața Sa cea dumnezeiască, oricând vom accepta că numai El e privirea noastră, atenția noastră, iubirea noastră.

Și prin toate faptele și cuvintele Lui, Domnul nostru ne-a învățat asceza/ suferința pentru cei care suferă de boli, de neștiință sau din cauza indiferenței altora.

Iar motivul pentru care suntem plini de demoni, de patimi, de înrâurirea demonilor în viața noastră e pentru că nu trăim evanghelic/ ascetic/ bisericește/ duhovnicește. Nu gândim, nu simțim, nu acționăm, nu ne comportăm ca niște creștini plini de slava lui Dumnezeu ci ca niște oameni scufundați în istorie, în materie, în lucruri minore.

Însă nu ne comportăm ca niște purtători de Dumnezeu…pentru că nici nu suntem. Și nu suntem pentru că nu vrem să fim

Avem toate condițiile sau posibilitățile să trăim duhovnicește, pentru că viața în Biserică e tocmai viață duhovnicească/ dumnezeiască/ plină de prezența lui Dumnezeu. E viață coborâtă de la Dumnezeu pentru că e viață plină de slava Sa și conform cuvintelor, a faptelor Lui și ale Sfinților Lui, în care El strălucește, Se vede într-o multitudine de nuanțe aparte, unice.

Dumnezeiescul Botez ne mătură casa sufletului și a trupului de demoni. Orice Dumnezeiască Spovedanie e o eliberare de demoni. Una simțită, trăită cu mare bucurie, cu mare larghețe de inimă.

Munții, pietrele de pe inimă, torentele de durere și de nefericire se fărâmă/ dispar/ se preling din noi prin spovedanie.

Devenim tăceri bucuroase.

Devenim bucurii care vorbesc, care laudă iubirea lui Dumnezeu, care conștientizează nevoia evacuării din noi a tot ce e rău pentru a ne mobila ființa cu toată virtutea și frumusețea duhovnicească.

Și oricând facem loc unei gândiri și unei simțiri și unei lucrări tot mai mari și mai responsabile Îi facem loc lui Dumnezeu în noi și oamenilor.

Și atunci înțelegem că nu e nimic mai uman și mai valoros pe pământ decât întrajutorarea reală a oamenilor.

Să faci ceva real pentru mintea, inima, experiența, viața lor înseamnă să muți munții.

Și numai când îl ajutăm pe om să fie mereu altul, să fie mereu după voia lui Dumnezeu, munții satanici ai pierderii timpului și ai indiferenței pierd teren în fața grijii pentru el.

De aceea, iubiții mei, să privim profund în noi și să vedem dacă trăim în mod real cu Dumnezeu și facem lucruri reale pentru oameni reali. Dacă El e cu noi și ne umple de slava Sa și de tot adevărul și dacă îi înțelegem pe oameni cu adevărat și îi putem ajuta la modul foarte concret.

Pentru că fiecare om are nevoie de cuvinte doar pentru el, de cuvinte unice față de el, de o atenție unică față de el pentru ca să devină unic. Și unicitatea înseamnă personalitate. Înseamnă o experiență vie, care are la fundamentul ei relații multiple.

Iar din vindecările Domnului și din convorbirile Sale observăm că rezolvarea problemelor reale nu se face doar prin predici generale, prin uitatul pe deasupra mulțimilor ci și prin plecarea urechii și prin privirea în ochi, prin prietenia specială cu oamenii.

Așadar, Evanghelia de azi ne atenționează asupra importanței absolute a relațiilor umane reale. Tatăl nu se uită la sine ci la iubirea pentru fiul lui și îi caută vindecarea. Tânărul se vindecă pentru asceză și rugăciune, pentru ca să devină om evlavios. Sfinții Apostoli sunt povățuiți să își asume neștiința, bolile și neputințele oamenilor și să încerce să le rezolve pas cu pas.

Iar noi, fiecare dintre noi, suntem puși în fața faptului de a ne vedea statutul condiției umane: acela de ființe comunionale și responsabile, care se pătrund atât de bucuriile cât și de tristețile și nevoile oamenilor.

Pentru că iresponsabilitatea față de aproapele nostru înseamnă indiferență față de viața lui. Și când suntem indiferenți față de viața lumii, a umanității întregi și a fiecăruia în parte suntem inconsistenți interior, goi, fără prea multe valențe umane.

Până când vom rămâne munți de nesimțire față de neștiința, bolile, neîmplinirile oamenilor? Până când vom fi niște ființe lamentabile și ranchiunoase?

Domnul ne întreabă în mod abisal aceste lucruri. Răspunsul nostru nu trebuie să întârzie…Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Te vor vedea numai la nivelul lor

Next

Semințe prăjite de la Filipeștii de Pădure

2 Comments

  1. Otilia Kloos

    Da,

    Parinte scump,

    asa este,

    re-cunoasterea alteritatii,

    intr-ajutorarea,

    chiar si-a celui ce nu da doi bani pe tine,

    pretuirea celui de langa tine,

    dar in mod real, acum,

    aidoma celui ce intinde maini nevazute lui Hristos…

    Numai asa…

    Am vazut multe vara asta,

    am trecut prin multe,

    si inca trec,

    dar rugaciune curata n-am vazut decat tot aici, in Romania;

    sunt oameni care abia ca mai vorbesc, abia se tarasc de boli si neputinte,

    dar stiu a iubi pe cel de alaturi:aceasta era si incredintarea si trairea Fer. Dumitru Staniloae; numai asa a daramat muntii

  2. Camelia

    Uneori imi doresc sa ma intorc la vechi simtaminte, sa pot da timpul inapoi, sa pot retrai din nou macar anumite perioade din viata care au lasat o urma in constiinta mea.

    Greu mi-a fost sa accept ceea ce spuneati deseori, ca totul in viata inseamna schimbare, ca nu trebuie sa raman ancorata (din punct de vedere sufleteste vorbind) in acele situatii de bucurie si implinire sau dimpotriva, de lectii de viata un pic mai dure dar de care aveam sa-mi dau seama mult mai tarziu ca au insemnat un pas inainte pentru mine.

    Postul Prea Curatei Fecioare avea sa-mi aduca bucuria sufleteasca de a putea deschide obloanele propriilor mele ferestre sufletesti si sa vad mult mai limpede decat mi-as fi imaginat vreodata ca ar fi posibil. Spun asta pentru ca am inceput sa citesc si sa recitesc Teologia Dogmatica a parintelui Staniloae.

    Si mi se pare nu doar ca o multime de intrebari au capatat raspuns, ci insasi viata mea a luat acea turnura spre firescul lucrurilor. Incet-incet, toate in viata au inceput sa se aseze initial, mai apoi sa ma trezesc in mijlocul conflictelor care, iscate fiind din nimic, sa treaca la fel cum au aparut. Deocamdata. Fireste, mai sunt inca destule intrebari la care nu am aflat un raspuns multumitor, insa toate au timpul lor.

    Spun toate acestea acum pentru ca astfel privind viata, ma simt eu insami in ipostaza fiului lunatic despre care vorbeste acum Biserica.

    Si asa cum el era cu totul la dispozitia duhurilor rele care nu doar ca ii conduceau viata ci si dispuneau de trupul lui dupa bunul lor plac, aruncandu-l fie in apa fie in mijlocul focului, asa si noi, in drumurile prafuite pe care ratacim, nu facem decat sa ne indepartam tot mai mult de insasi esenta vietii noastre, de scopul pentru care am fost creati.

    Si stiti ce mi se pare ironic in toate cele? Faptul ca noi credem ca facem propria noastra voie, cand de fapt suntem asemenea papusilor din vechime, manevrate cu sfoara.

    Cat de potrivite sunt cuvintele Fericitului Valeriu Gafencu: “Doamne, ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul si da-mi robia care-mi elibereaza inima!”

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén