Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 21 august 2011

Prof. Ioan Ursu sau când Matematica se face online

Prof. Ioan Ursu

Dat afară din sistemul de învățământ românesc pe motiv că își filmează lecțiile, Prof. Ioan Ursu înnobilează demnitatea de profesor făcând lecții online, gratuite, de Matematică.

Sau cum e să ai oameni prea deștepți și cu conștiință profesională față de care noi ne comportăm cu o nesimțire cutremurătoare.

Lecțiile sale sunt regăsibile pe blogul său și în contul său din You Tube.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=a0Ss8PYyhCA]

Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi

Ed. Minerva, București, 1980, în PDF, 639 p.

Aici, pentru download.

Despre autor.

Revista Luminătorul din Chișinău (nr. 1-3/ 2011)

Nr. 3/ 2011; 2/ 2011; 1/ 2011.

Blogul revistei.

Denis Huisman, Dicționar de opere majore ale filosofiei

Aici, pentru download, PDF, 488 p.

Ed. Editura Enciclopedică, București, 2001.

Despre autor.

Vasile Adamescu: minunea de om care vede cu mâinile

Vasile AdamescuMâna care vede

Articol scris de Mihaela Crețu
și publicat online pe Ubb Radio. ro
pe data de 11 februarie 2011.

Nu aude şi nu vede nimic. Pentru el viaţa înseamnă o beznă şi o linişte permanente, însă împreună cu mâinile sale a sfidat destinul. În prezent, Vasile Adamescu este un fost profesor al Şcolii pentru Nevăzători din Cluj –Napoca, singurul care are titlul de cercetător, un adevărat pătimaş al artei, ce iubeşte şi practică sculptura. De asemenea, este un scriitor ce şi-a transcris propria viaţa în 700 de pagini.

Vasile Adamescu (66 de ani) reprezintă primul caz de demutizare al Şcolii pentru Nevăzători din Cluj-Napoca, pe atunci Şcoală Specială pentru Orbi, dar şi din România. El a avut şansa de-a primi o educaţie asemănătoare cu cea a lui Helen Keller, celebrul caz de surdocecitate din America.

A văzut lumina zilei şi a auzit glasul persoanelor din jur…

S-a născut pe 5 septembrie 1944, în satul Borcea de pe braţul omonim al Dunării. Era cel de-al doilea fiu al negustorului Zamfir Adamescu. Vasilică – aşa cum îl alintau cei de acasă – era un băiat perfect sănătos, care vedea şi auzea. “Aici am văzut lumina zilei şi am auzit voci omeneşti, până la vârsta de doi ani, când m-am îmbolnăvit”, îşi aminteşte astăzi profesorul.

Avea doi ani când şi-a pierdut mama. De atunci a fost lăsat des în grija bunicilor. Dar într-o după-masă când tatăl şi bunica s-au dus după peşte, Vasilică a rămas la o femei din sat. Lăsat nesupravegheat de aceasta, băiatul a fost surprins de o ploaie torenţială și a făcut meningită.

Tatăl se temea că mezinul urmează să moară. Însă preţul supravieţuirii l-a costat mult pe Vasilică, care a rămas fără două simţuri importante: nu mai vedea şi nu mai auzea.

Şansa la o viaţă normală

Până la vârsta de 11 ani, Vasilică nu ştia să vorbească, nu ştia să scrie sau să citească. A adoptat un limbaj minimal, prin atingeri şi aşa comunica cu cei din jur. El reuşea să spună familiei când îi era foame sau sete, spre exemplu atunci când îi arăta fratelui mai mare pumnul închis, asta însemna că vrea să bea apă. Lumea ce îl înconjura a rămas pentru el un mister.

“La vârsta de 11 ani am fost adus la Cluj, la Şcoala de Nevăzători, unde am învăţat carte şi am fost demutizat de profesoara Florica Sandu. Am fost educat şi instruit de dânsa  şi apoi de un grup de profesori care au urmat-o”, ne povesteşte Vasile Adamescu.

Florica Sandu, profesor logoped, a fost cheia în procesul de demutizare şi educare a lui Vasilică. Împreună cu ea, el a descoperit şi perceput realitatea ce îl înconjura. A învăţat cum arată diverse lucruri şi obiecte şi ce utilitate au. Cu ajutorul ei, Vasile Adamescu a învăţat cum se rostesc cuvintele, cum se scriu în alfabetul Braille, dar şi în cel “negru”, şi mai ales ce sensuri au. Spre exemplu, pentru a-l învăţa pe elev ce înseamnă cuvântul mort, Florica Sandu l-a dus la o înmormântare, unde el a atins cadavrul.

Elevul, împreună cu Florica Sandu, stăteau ore în şir unul în faţa celuilalt. Cu degetele el pipăia buzele profesoarei în timp ce se mişcau şi punctele din cavitatea bucală. Apoi el trebuia să imite aceste mişcări şi să emită aer, pentru a le putea rosti.

Pentru că ştia că Vasile are un simţ tactil foarte bine dezvoltat, profesoara îi scria apăsat în palmă cuvintele, folosindu-se de alfabetul latin. Elevul le simţea şi apoi rostea cuvântul cu voce tare. Ulterior ea nu a mai scris literele în succesiune, ci una după alta. El nu uita niciodată ordinea caracterelor care erau scrise în palmă. Aşa a învăţat Vasile să comunice.

De atunci, mâinile au devenit ochii şi urechile lui. Când cunoaşte o persoană nouă, el îi atinge faţa pentru a-i vedea trăsăturile. Când cineva îi scrie în palmă, pentru domnul Adamescu asta înseamnă că persoana respectivă îi vorbeşte, aşa îl “aude” el.

A devenit profesor şi a ajutat copii cu surdocecitate

După ce a terminat studiile gimnaziale şi liceale, s-a înscris la secția de Psihopedagogie, din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai. A fost o provocare pentru el, deoarece cursurile universitare nu erau tipărite în alfabetul Braille, ci doar în cel “negru”. Pentru a ţine pasul cu ceilalţi studenţi, îşi ruga colegii să îi scrie în palmă lecţiile, pe care apoi le transcria în alfabetul nevăzătorilor.

“În primii doi ani de studii, colegii de la facultate mă ajutau să îmi transcriu cursurile. Dar pentru că îmi scriau în palmă şi totul mergea prea încet, a trebuit să chem colegii nevăzători care se pricepeau să scrie la picht (maşină de scris pentru nevăzători) să le dicteze lor. Le mulţumeam şi îi plăteam din bursa mea”.

Cu toate acestea el nu s-a dat bătut. A absolvit facultatea cu media 9,75 şi a devenit dascăl la Şcoala de Nevăzători, unde a lucrat cu copii cu surdocecitate. Avea doar cinci elevi într-o clasă. Vasile Adamescu se ocupa de ei aşa cum doamna profesor Florica Sandu s-a îngrijit de el odată. “I-am învăţat să modeleze din plastilină, apoi din lut, să împletească, să scrie în Braille, să socotească la matematică şi multe alte lucruri de folos”.

Şi pentru că iubeşte sculptura, a fost şi profesor de modelaj. Copiii veneau după orele de curs la un cerc de creativitate condus de el, unde învăţau să modeleze în lut. De asemenea, Vasile Adamescu repara cărţile şi caietele acestora când foile se descoseau de la cotor. Chiar şi astăzi se mai ocupă de recondiţionarea cărţilor din biblioteca şcolară.

De multe ori copiază cărțile. Cu o mână el citeşte paragraful şi cu cealaltă îl transcrie cu punctatorul pe o coală de hârtie. După ce termină, el coase foile laolaltă. O parte din cărţi le dă la biblioteca Şcolii pentru Nevăzători, iar o parte rămân la Atelierul de abilităţi practice pentru copiii cu deficienţe auditive, condus de el şi Viorel Micu, un fost elev. Chiar dacă în prezent tehnologia îi permite să nu depună asemenea eforturi, Vasile Adamescu face acest lucru din plăcere.

Când elevul devine prieten

“Îmi amintesc cum eu şi colegii mei ne stricam cărţile şi caietele, doar ca să ni le repare domnul Adamescu. Făceam asta ca să petrecem mai mult timp cu el. Cu toţii îi scriam în palmă, pe spate, pe umăr, să vedem dacă ştie ce i-am scris. Ne schimbam gecile între noi să vedem dacă ne recunoaşte. Mereu ne recunoştea”, ne povesteşte Viorel Micu.

Viorel Micu (22 de ani), astăzi psihopedagog, este un fost elev al domnului profesor Vasile Adamescu. Cei doi s-au cunoscut în 1995, când Viorel era în clasa întâi la Şcoala de Nevăzători. Tânărul se întâlnea adesea cu profesorul Adamescu  pe holul şcolii. Îl saluta de fiecare dată, dar acesta nu-i răspundea. Viorel nu înţelegea de ce. Până într-o zi când a văzut că o colegă îi scrie profesorului cu degetul arătător în palmă. Din curiozitate a întrebat-o ce face. Ea i-a explicat ca domnul profesor nu vede şi nu aude, iar singura modalitate prin care se vorbeşte cu el este scrisul în palmă.

Astăzi au devenit colegi de apartament şi de serviciu. Împreună au pus bazele unui atelier de abilităţi practice pentru copiii cu deficienţe auditive. În fiecare sâmbătă, elevii de la Şcoala de nevăzători vin în grupe şi petrec două ore într-un mod creativ, dar şi util. Pentru că e o activitate extra-şcolară, distracţia este necesară. La începutul orei, fiecare copil primeşte o sarcină. Unii modelează în lut, alţii fac diverse lucrări din materiale palpabile (cum ar fi beţişoarele din lemn etc.), iar cei care pot vedea parțial desenează

De elevii care modelează se ocupă domnul Adamescu. Cu mânuţele lor, copiii realizează din lut o ceaşcă, un măr, o casă, fiecare ce vrea şi ce-şi imaginează. Din când în când Vasile, aflat mereu lângă ei, caută cu mâna să vadă lucrarea copilului. Atunci când cel mic greşeşte, el încearcă să repare. Când imaginaţia elevului este prea mare şi devine greu de exprimat prin lut, el apelează la profesor. Îi scrie cu răbdare în palmă ce vrea să-i modeleze acesta, iar domnul Adamescu îl ajută bucuros.

Alături de Viorel, au început un alt proiect, prin care elevii Şcolii de Nevăzători sunt operaţi pentru a-şi recupera parţial vederea.  Totuși, de puţine ori intervenţia medicală reuşeşte să redea în totalitate văzul. Însă atât domnul Adamescu şi Viorel, cât şi copiii sunt mulţumiţi de puţinul oferit de operaţie.

“De multe ori medicii ne spun că pacientul îşi poate recupera puţin din vedere şi nu merită să intervină medical. Eu le zic mereu: merită, nu merită, faceţi! Ei nu îşi pot da seama cât de important este pentru un nevăzător să vadă puţin. (…) Îmi amintesc de o elevă care vedea doar umbre. A fost operată şi după ce i-au dat jos pansamentul de la ochi a început să plângă. Noi am crezut că operaţia a eşuat. Dar ea i-a spus mamei că nu-şi imagina că vreodată o să-i vadă faţa.” ne povesteşte Viorel Micu.

Pasiunea pentru sculptură

Când era mic îi plăceau foarte mult activităţile manuale, în special modelajul în plastilină.  Pasiunea a ţinut şi în anii maturităţii, când la 39 de ani Vasile Adamescu s-a înscris la Şcoala Populară de Arte din Cluj-Napoca, secţia Sculptură. Aici talentul nativ i-a fost şlefuit, iar domnul profesor a devenit un artist în adevăratul sens al cuvântului.

A lucrat în materiale precum lemnul, lutul şi tabla zincată. A muncit mult până a ajuns la performanţele din prezent. Acum are nevoie doar de cinci minute pentru a cunoaşte trăsăturile unei persoane, înainte de a-i realiza bustul. În ciuda deficienţelor sale, prin mâini el percepe foarte bine realitatea şi reuşeşte să o redea de fiecare dată.

Astăzi are o colecţie impresionantă de 500 de lucrări.  Probabil sculptura care atrage cele mai multe priviri este bustul fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, realizată în anul 1990.

***

Alte articole referitoare la acest om:

Radu Sergiu Ruba, Miracolul unei umanizări (8 septembrie 2003).

„Nu îi înțeleg pe cei care nu învață să scrie și să citească” (Foaia Transilvană, 29 ianuarie 2009).

Un orb surdomut a învățat să vorbească (preluare din Evenimentul zilei de Info News din data de 2 decembrie 2005).

Reportajul Supraomul, fragment din emisiunea În premieră (Antena 3), realizată de Carmen Avram. Filă video, 7. 56 minute.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [2]

II. Imnul creațiunii

I. Lumina

Ai zis: „Fie lumină!” și iată, sunt, [Dumnezeule] eterne;
Umplut-am universul ca peplu împrejuru-ți,
Și spiritul vieții se poartă peste ape;
Pătrunsu-s-a abisul d-o mistică ardoare
Și l-a cuprins fiori;
Tresare și concepe. Ai haosului germini
Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.
Materia inertă și vagă, și informă
Se pune în mișcare. E plin, plin este cerul
De gloria-ți eternă, și peste tot splendoarea-ți
Prin mine se revarsă suavă, lină, blândă.
Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la față,
Glorificați pe Domnul prin operele voastre,
Cântați, căci vocea voastră e însăși armonie,
Creație divină.
Ca fulger din tenebre am răsărit lumină,
Lumină creatoare,
Și-n haos echilibrul și ordinea se puse:
Tenebrele d-o parte iau numele de noapte,
Și părțile luminii, din Zeu, se numesc ziuă.
Tot spațiul se umple, și timpul ia măsură.
Se face prima seară, se face dimineață,
Și periodu-acesta zi una se numește.
Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,
În ziuă și în noapte etern preaînălțați-l!

II. Firmamentul

Ai zis să fiu, și iată, la-omnipotenta-ți voce,
Din planul preștiinței extinsu-m-am ca domă
La sfântul tabernacol, nemărginitul templu!
Țesutu-s-a-mprejiuru-mi catenă-adamantină
Prin care se țin toate – și m-a încins tăria.
În tot nemărginitul, în multul nalt de ape,
Mai sus decât zenitul, mai jos decât nadirul,
Sub tălpile-ți divine ai zis să fiu tărie
Și solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume
Și firmament mi-ai zis.
Dasupră-mi ascindură ca spirit ape vergini,
Și câte se nuntiră sub mine descindură
Să fie fecundate.
În mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca domă,
Și cer e al meu nume,
Cuprinsul fără margini omnipotenței tale.
Te bucură, eterne! princip al frumuseții!
Căci opera-ți e mare ș-o recunoști de bună.

Se face iară seară, se face dimineață;
Ai istoriei angeli, în deltele eterne
Înscrieți ziua-a doua.
Glorificați pe Domnul, că sfânt e al lui nume!

Heliade începe să poetizeze zilele creației, în conformitate cu referatul biblic al Genezei – puteți urmări aici textul.

Vorbim însă de o conformitate parțială, pentru că își permite să divagheze sau să fantazeze. Nu intră însă în mod preponderent pe teritoriul fabulației decât ceva mai târziu…

Fie lumină! transpune Fac. 1, 3.

Heliade inversează ordinea versetelor și se întoarce la Fac. 1, 2. Spiritul vieței se poartă peste ape reproduce: „Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei”.

Abisul despre care se vorbește mai departe denumește adâncul apei și este un termen scriptural, folosit atât în greacă, cât și în latină. Nu este vorba, deci, de neființă, neant sau vid/ gol.

Heliade s-a uitit însă și pe Biblia în greacă sau latină, poate și în franceză și italiană, pentru că recurge adesea la termeni care sunt specifici acelora, cum sunt: Spirit sau abisul (Milton îl folosește, de asemenea: the vast Abyss, cu aceeași semnificație precizată biblic).

Biblia de la 1688 îl numește cel fără de fund, pentru că termenul tradițional, pe care îl foloseau și vechile Psaltire românești – în psalmul 103 – era fără fundul. Sfântul Dosoftei, fire poetică și având simțul limbii mult mai dezvoltat, a preferat să-l numească prăpastie.

Este binecunoscută interpretarea Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron, în legătură cu sintagma Se purta, prin care se indică clocirea/ incubarea apelor de către Duhul Sfânt. O știe și Heliade (dar și Milton[1] sau Eminescu: cuibar rotind de ape (Călin…)), pentru că următoarele versuri se referă la acest fapt: Pătrunsu-s-a abisul de-o mistică ardoare / Și l-a coprins fiori; / Tresare și concepe. Ai haosului germini / Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.

Haosul este un termen sinonim cu abisul și indică tot apele primordiale. Dimitrie Cantemir face precizarea – într-o lucrare scrisă însă în latină –, că acestea au fost numite în limba română chaos/ haos, neexistând alt termen.

Haosul apelor primordiale este astfel inseminat cu germini ai nașterii de către Duhul Sfânt. Ivirea vieții din ei, mai târziu, la porunca lui Dumnezeu, este numită nuntă de către Heliade: Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.

El numește apele de deasupra cerului ape vergini, iar pe cele de dedesupt, ape care se nuntiră

Ion Barbu va contempla acest tablou primordial în chipul oului, pe care îl privește ca pe o icoană naturală: Om uitător, ireversibil [care nu te întorci să-ți aduci aminte] / Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil? [iconizat, arătat în pilda oului] / Precum atunci și azi întocma: / Mărunte lumi păstrează dogma. // Să vezi, la bolți, pe Sfântul Duh / Veghind vii ape fără stuh, / Acest ou-simbol ți-l aduc, / Om șters, uituc. /…/ Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el…(Oul dogmatic).

Toate celelalte versuri ale lui Heliade urmează, de asemenea, precizări scripturale, atât din Geneză, cât și din Psalmi. Spre exemplu, imnele de slavă și de laudă ale întregii creaturi la adresa lui Dumnezeu reprezintă o preluare din psalmul 148: „Lăudați-L pe El toți îngerii Lui, lăudați-L pe El toate puterile Lui, […] lăudați-L pe El toate stelele și lumina. Lăudați-L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri. Să laude numele Domnului, că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit”.

De asemenea, comparația cerului cu o domă/ tabernacol [cort]/ templu provine din psalmul 103, 3 („Cel ce întinzi cerul ca un cort”), la care ne-am referit și noi de multe ori, pentru că a inspirat multe versuri și imagini poetice eminesciene.

Termenul domă este folosit și de Lamartine, Victor Hugo, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, etc.

Deltele eterne reprezintă o înțelegere particulară a lui Heliade, la care se referă și Eminescu în Epigonii: Delta biblicelor sânte


[1] În Paradisul pierdut al lui Milton, Duhul Sfânt, with mighty wings outspread, Dove-like sat’st brooding on the vast Abyss [cu mari/ preaputernice aripi întinse, ca un Porumbel stătea clocind peste imensul abis]. Milton face o corespondență cu porumbelul în chipul căruia S-a pogorât Duhul Sfânt la Botezul Domnului – fiind o imagine care a devenit între timp binecunoscută în iconografia/ imagologia catolică și poate nu numai – însă iconografia ortodoxă nu acceptă această apropiere/ suprapunere, pentru că este vorba de două evenimente diferite. Și, de altfel, Heliade nu recurge la această asemănare, cu porumbelul.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno