II. Imnul creațiunii

I. Lumina

Ai zis: „Fie lumină!” și iată, sunt, [Dumnezeule] eterne;
Umplut-am universul ca peplu împrejuru-ți,
Și spiritul vieții se poartă peste ape;
Pătrunsu-s-a abisul d-o mistică ardoare
Și l-a cuprins fiori;
Tresare și concepe. Ai haosului germini
Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.
Materia inertă și vagă, și informă
Se pune în mișcare. E plin, plin este cerul
De gloria-ți eternă, și peste tot splendoarea-ți
Prin mine se revarsă suavă, lină, blândă.
Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la față,
Glorificați pe Domnul prin operele voastre,
Cântați, căci vocea voastră e însăși armonie,
Creație divină.
Ca fulger din tenebre am răsărit lumină,
Lumină creatoare,
Și-n haos echilibrul și ordinea se puse:
Tenebrele d-o parte iau numele de noapte,
Și părțile luminii, din Zeu, se numesc ziuă.
Tot spațiul se umple, și timpul ia măsură.
Se face prima seară, se face dimineață,
Și periodu-acesta zi una se numește.
Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,
În ziuă și în noapte etern preaînălțați-l!

II. Firmamentul

Ai zis să fiu, și iată, la-omnipotenta-ți voce,
Din planul preștiinței extinsu-m-am ca domă
La sfântul tabernacol, nemărginitul templu!
Țesutu-s-a-mprejiuru-mi catenă-adamantină
Prin care se țin toate – și m-a încins tăria.
În tot nemărginitul, în multul nalt de ape,
Mai sus decât zenitul, mai jos decât nadirul,
Sub tălpile-ți divine ai zis să fiu tărie
Și solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume
Și firmament mi-ai zis.
Dasupră-mi ascindură ca spirit ape vergini,
Și câte se nuntiră sub mine descindură
Să fie fecundate.
În mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca domă,
Și cer e al meu nume,
Cuprinsul fără margini omnipotenței tale.
Te bucură, eterne! princip al frumuseții!
Căci opera-ți e mare ș-o recunoști de bună.

Se face iară seară, se face dimineață;
Ai istoriei angeli, în deltele eterne
Înscrieți ziua-a doua.
Glorificați pe Domnul, că sfânt e al lui nume!

Heliade începe să poetizeze zilele creației, în conformitate cu referatul biblic al Genezei – puteți urmări aici textul.

Vorbim însă de o conformitate parțială, pentru că își permite să divagheze sau să fantazeze. Nu intră însă în mod preponderent pe teritoriul fabulației decât ceva mai târziu…

Fie lumină! transpune Fac. 1, 3.

Heliade inversează ordinea versetelor și se întoarce la Fac. 1, 2. Spiritul vieței se poartă peste ape reproduce: „Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei”.

Abisul despre care se vorbește mai departe denumește adâncul apei și este un termen scriptural, folosit atât în greacă, cât și în latină. Nu este vorba, deci, de neființă, neant sau vid/ gol.

Heliade s-a uitit însă și pe Biblia în greacă sau latină, poate și în franceză și italiană, pentru că recurge adesea la termeni care sunt specifici acelora, cum sunt: Spirit sau abisul (Milton îl folosește, de asemenea: the vast Abyss, cu aceeași semnificație precizată biblic).

Biblia de la 1688 îl numește cel fără de fund, pentru că termenul tradițional, pe care îl foloseau și vechile Psaltire românești – în psalmul 103 – era fără fundul. Sfântul Dosoftei, fire poetică și având simțul limbii mult mai dezvoltat, a preferat să-l numească prăpastie.

Este binecunoscută interpretarea Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron, în legătură cu sintagma Se purta, prin care se indică clocirea/ incubarea apelor de către Duhul Sfânt. O știe și Heliade (dar și Milton[1] sau Eminescu: cuibar rotind de ape (Călin…)), pentru că următoarele versuri se referă la acest fapt: Pătrunsu-s-a abisul de-o mistică ardoare / Și l-a coprins fiori; / Tresare și concepe. Ai haosului germini / Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.

Haosul este un termen sinonim cu abisul și indică tot apele primordiale. Dimitrie Cantemir face precizarea – într-o lucrare scrisă însă în latină –, că acestea au fost numite în limba română chaos/ haos, neexistând alt termen.

Haosul apelor primordiale este astfel inseminat cu germini ai nașterii de către Duhul Sfânt. Ivirea vieții din ei, mai târziu, la porunca lui Dumnezeu, este numită nuntă de către Heliade: Spre viață și spre nuntă așteaptă a ta voce.

El numește apele de deasupra cerului ape vergini, iar pe cele de dedesupt, ape care se nuntiră

Ion Barbu va contempla acest tablou primordial în chipul oului, pe care îl privește ca pe o icoană naturală: Om uitător, ireversibil [care nu te întorci să-ți aduci aminte] / Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil? [iconizat, arătat în pilda oului] / Precum atunci și azi întocma: / Mărunte lumi păstrează dogma. // Să vezi, la bolți, pe Sfântul Duh / Veghind vii ape fără stuh, / Acest ou-simbol ți-l aduc, / Om șters, uituc. /…/ Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el…(Oul dogmatic).

Toate celelalte versuri ale lui Heliade urmează, de asemenea, precizări scripturale, atât din Geneză, cât și din Psalmi. Spre exemplu, imnele de slavă și de laudă ale întregii creaturi la adresa lui Dumnezeu reprezintă o preluare din psalmul 148: „Lăudați-L pe El toți îngerii Lui, lăudați-L pe El toate puterile Lui, […] lăudați-L pe El toate stelele și lumina. Lăudați-L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri. Să laude numele Domnului, că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit”.

De asemenea, comparația cerului cu o domă/ tabernacol [cort]/ templu provine din psalmul 103, 3 („Cel ce întinzi cerul ca un cort”), la care ne-am referit și noi de multe ori, pentru că a inspirat multe versuri și imagini poetice eminesciene.

Termenul domă este folosit și de Lamartine, Victor Hugo, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, etc.

Deltele eterne reprezintă o înțelegere particulară a lui Heliade, la care se referă și Eminescu în Epigonii: Delta biblicelor sânte


[1] În Paradisul pierdut al lui Milton, Duhul Sfânt, with mighty wings outspread, Dove-like sat’st brooding on the vast Abyss [cu mari/ preaputernice aripi întinse, ca un Porumbel stătea clocind peste imensul abis]. Milton face o corespondență cu porumbelul în chipul căruia S-a pogorât Duhul Sfânt la Botezul Domnului – fiind o imagine care a devenit între timp binecunoscută în iconografia/ imagologia catolică și poate nu numai – însă iconografia ortodoxă nu acceptă această apropiere/ suprapunere, pentru că este vorba de două evenimente diferite. Și, de altfel, Heliade nu recurge la această asemănare, cu porumbelul.

Did you like this? Share it: