Cantemireștii [19]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

Din totalul scrierilor lui Antioh, „jumătate sunt creații originale” (p. 176).

Antioh debutează în lumea litrelor prin Simfonia la Psaltire, publicată în noiembrie 1727, când autorul avea 18 ani și declara că „a vrut să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale ale poporului rus și să contribuie la educarea lui religioasă”. El traduce psalmii din slava veche/ slavonă în rusă și reușește „să redea versurilor întreaga lor armonie” (Ibidem).

Biograful său, Guasco, vorbește despre „venerația și vocația sa pentru cărțile sfinte”, iar un comentator străin scrie, în Journal encyclopédique, după aproape 30 de ani, că Antioh „a avut puterea să întreprindă singur o lucrare pentru care cardinalul Hugues a folosit 500 de slujitori ai Domnului” (p. 177).

Mai departe se dedică satirelor și „experimentează  genul poemului epic cu un text al cărui titlu, Petrida sau Descrierea în stihuri a morții lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii, amintește de Henriada lui Voltaire”. Poemul este „cel dintâi scris în genul epic în literatura rusă” și „are meritul de a marca începututrile versificației moderne în Rusia” (p. 178-179).

Pe 9 noiembrie 1731 este numit ambasador la Londra și, pentru că avea numai 22 de ani, „rușii ascund la nivel oficial vârsta reală a trimisului lor”, declarându-l mai bătrân (p. 181).

Ia cu el în bagaje Istoria imperiului otoman și Descrierea Moldovei, cărțile tatălui său, pentru a le publica în străinătate (p. 183).

Ziaristul Jean-Bernard Le Blanc scrie despre Antioh: „Englezii, care se pricep când este vorba de merite, îl consideră drept unul dintre miniștrii străini înzestrat cu cele mai multe [calități]” (p. 191).

Este numit apoi ambasador la Paris, unde ajunge pe 19 septembrie 1738. Despre Paris, își confesează impresiile în mai multe scrisori: „Singurul câștig de pe urma călătoriei mele este că mi s-au deschis ochii în privința părerii pe care o aveam despre oraș și locuitorii lui”; „Țara aceasta [Franța] este frumoasă pentru vânători și pentru cei care merg la supeuri și care obișnuiesc să joace cărți, însușiri care, slavă Domnului, îmi lipsesc”; „Ochelarii mei mă fac să cred că Parisul este la fel de plicticos ca Londra. […] Am dorit dintotdeauna să vin la Paris, iar acum […] aștept cu nerăbdare clipa când îl voi părăsi” (p. 191).

Este obligat să dețină „minuțioasa cunoaștere a ceremonialului de la Curtea franceză”, asistând spre exemplu, o dată pe săptămână, ca toți ambasadorii, la ceremonia de trezire a regelui. În consecință, îi scrie surorii sale despre „nesfârșita goliciune a zilelor petrecute la Curtea regelui, fără nicio altă ocupație în afara jocului de cărți”, la care nici nu câștiga niciodată, plângându-se că își petrece „jumătate din timp nefăcând nimic și cealaltă jumătate făcând nimicuri” (p. 194).

Scrie că: „oamenii din țara aceasta dau dovadă de o curtoazie atât de insolentă” (p. 195).

Este urmărit de poliția secretă (agenții purtau numele de muște), dar știe acest lucru și se comportă prudent și, de altfel, posedă și el „propria rețea de informatori” prin care spionează politica franceză (p. 198).

Guasco spune că Montesquieu a declarat, după moartea lui Antioh, că „Rusia nu va putea lesne să găsească un ambasador de calitatea principelui Cantemir” (p. 206).