Un fel de tropicală
De obicei: cald; te înăbuși tot,
și îți revendici un soi de inepție,
care lovește în sintaxă,
greu de tot…
o, ce minunăție!
Nu-i timp să pierdem timpul,
nici să ne lenevim,
pentru că, în principiu,
noi tot îmbătrânim.
Ne cărăm mendrele ca pe niște paie,
râdem la orice gust de pizza,
o garofiță netedă-n odaie,
așa mi-a spus c-o cheamă: Miorița…
Frumoasă foc, amirosind a greblă,
pentru că nimeni n-a vroit a spune,
ea nu zâmbea,
ea nu-ntindea nimic,
pentru că era…un râu în spume.
Și n-a tăcut,
n-a tăcut deloc,
sirena ce trecea pe bulevard,
de parc-o fulgerase-un leopard,
de parcă mirosea a nard.
Și n-a tăcut,
n-a tăcut deloc,
de parcă era un tort
ca un obroc,
un minut de brânză
și de jar,
…avea pojar.
Căci nimeni nu știa silaba ta.
Căci nimeni nu-ntreba ce blog avea.
Că nimeni nu știa ce email avea.
Că nimeni n-o știa.
Poezie durdulie,
poezie ca o vie,
poezie cu mult dor,
se lasă să mor…
Că ea nu știa nicio manta.
Că ea nu avea nicio giurguvea.
Că până atunci…da…până la ea;
peste tot era,
peste tot se scufunda
pământul sub ea.
De ce m-au văzut vecinii toți…
pe patru roți?
De ce nu-ntreba…tot așa?
Cum am ajuns fiu de bidinea,
în care alții să șteargă totul în urma mea?
Pentru că muzica lovea în inima ta.
Pentru că tot ce era se-ncălzea.
Pentru că poezia era ce nu mai se termina
când foarte cald era…