Un fel de tropicală

De obicei: cald; te înăbuși tot,
și îți revendici un soi de inepție,
care lovește în sintaxă,
greu de tot…
o, ce minunăție!

Nu-i timp să pierdem timpul,
nici să ne lenevim,
pentru că, în principiu,
noi tot îmbătrânim.

Ne cărăm mendrele ca pe niște paie,
râdem la orice gust de pizza,
o garofiță netedă-n odaie,
așa mi-a spus c-o cheamă: Miorița

Frumoasă foc, amirosind a greblă,
pentru că nimeni n-a vroit a spune,
ea nu zâmbea,
ea nu-ntindea nimic,
pentru că era…un râu în spume.

Și n-a tăcut,
n-a tăcut deloc,
sirena ce trecea pe bulevard,
de parc-o fulgerase-un leopard,
de parcă mirosea a nard.

Și n-a tăcut,
n-a tăcut deloc,
de parcă era un tort
ca un obroc,
un minut de brânză
și de jar,
…avea pojar.

Căci nimeni nu știa silaba ta.
Căci nimeni nu-ntreba ce blog avea.
Că nimeni nu știa ce email avea.
Că nimeni n-o știa.

Poezie durdulie,
poezie ca o vie,
poezie cu mult dor,
se lasă să mor…

Că ea nu știa nicio manta.
Că ea nu avea nicio giurguvea.
Că până atunci…da…până la ea;
peste tot era,
peste tot se scufunda
pământul sub ea.

De ce m-au văzut vecinii toți…
pe patru roți?
De ce nu-ntreba…tot așa?
Cum am ajuns fiu de bidinea,
în care alții să șteargă totul în urma mea?

Pentru că muzica lovea în inima ta.
Pentru că tot ce era se-ncălzea.
Pentru că poezia era ce nu mai se termina
când foarte cald era…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *