Predică la Duminica a 11-a după Rusalii [2011]
Iubiți frați și surori întru Domnul,
în niște zile ca ale noastre, când aurul, în mod ilogic, e mai important decât omul și viața lui, Domnul ne vorbește despre noi ca despre niște datornici ai Săi.
Pentru că Evanghelia zilei [Mt. 18, 23-35] ne cere să avem inimă de aur, adică miloasă, bună, care a învățat să ierte de la Însuși Stăpânul ei, Hristos, Care a suferit toate relele și până și moarte pe cruce pentru ea.
Pentru că nici Sfântul Ioan Gură de Aur nu avea gura poleită cu aur dar o avea plină de har, pentru că inima lui era plină de harul Treimii, care e subliniat de galbenul strălucitor al aurului. Și când scoți aurul harului din tine el înfrumusețează toate.
Despre aurul sfințeniei ne vorbește Domnul. Despre aurul pe care Domnul l-a vărsat în noi în apa Botezului, când slava Sa a coborât în trupul nostru și pe care îl revarsă permanent, dacă suntem potire ale slavei lui Dumnezeu.
Și El se socotește și se va socoti cu noi în cuvânt, în mod rațional, potrivit conștiinței și a inimii noastre. Și noi trebuie să arătăm că aveam un tezaur imens în inima noastră, tezaurul faptelor bune, al gândului cuvios, drept, al buneivoiri față de toți.
În această ultimă duminică a anului bisericesc 2010-2011, a vorbi despre judecata lui Dumnezeu cu noi înseamnă să vorbim despre cele din urmă ale noastre și ale întregii lumi.
Înseamnă a vedea cine suntem noi pe lângă Dumnezeul nostru Cel prea milostiv. Înseamnă să vedem ce suntem noi, în inima noastră, vizavi de tot ceea ce Dumnezeu ne-a arătat, pas cu pas, în istoria Bisericii și a lumii.
Și pentru acest lucru Domnul ne amintește că dacă nu am învățat să fim buni și iertători nu am învățat nimic esențial. Că tot ceea ce e important pentru noi e ceea ce ne apropie de Dumnezeu și de oameni și nu ceea ce ne pervertește/ urâțește.
Însă pentru a trăi cu grija răspunsului la judecata Sa cea dreaptă trebuie să ne facem sensibili, atenți, trezvitori față de orice cuvânt al Lui. Să vedem care e sensul lor pentru noi. Ce ne cere Dumnezeu. Ce vrea să devenim noi.
Și El vrea să ne umplem de aurul sfințeniei, de faptele bune izvorâte dintr-o gândire cuvioasă, plină de atenție și de evlavie. Dumnezeu nu ne vrea strângători de bani în exces, ci excedentari în ceea ce privește atenția și bunătatea.
Atenția față de orice filă a Scripturii, a cărților Părinților, față de orice slujbă și faptă bună. Atenția față de orice suferință și bucurie. Atenție plină de bunătate. O bunătate atentă și grijulie față de toți.
Pentru că așa Se comportă și Dumnezeu față de noi: cu atenție maximă, cu grijă și cu multă bunătate, cu multă înțelegere…
Când vedeți că prostia sau răutatea vorbesc din cineva dar că acestea nu i-au distrus, în mod profund, inima, atunci puteți găsi un mod/ o cale spre discuție. Când omul caută, dar nu știe prea bine nici ce și nici cum, bunătatea noastră trebuie să îi vină în ajutor și să nu îi cerem marea cu sarea când el…bâjbâie.
Nu poți să ceri totul de la oricine.
Însă oricine se bucură de îngăduință, înțelegere, bunătate, când le primește din partea cuiva. Și se bucură de ele pentru că știe că nu le merită. Știe că ele sunt o mână întinsă pentru mai mult.
Iar Dumnezeu ne-a dat totul pentru ca să fim buni și fericiți. Tocmai de aceea nu avem nicio scuză în fața Lui. Datoria noastră față de El nu înseamnă decât milă și iertare față de aproapele nostru. Îngăduință. Omenie. Simplitate…
Toate acestea fiind virtuți care se nasc din umplerea noastră de slava Lui și de cunoașterea Sa, de teologia Lui practică și sfințitoare.
Pentru că în Ortodoxie toată teologia îl sfințește pe om. Ea nu e doar un discurs despre El ci adevărul și viața Lui, sfințenia Lui, curăția și frumusețea Lui, care se revarsă în viața și în faptele noastre.
De aceea orice necunoaștere sau răstălmăcire a adevărului teologic al Ortodoxiei înseamnă o viață amprentată de minciună, de nedreptate, de desuetudine. Pentru că orice minciună e desuetă, fiindcă prin ea nu trece harul, viața lui Dumnezeu.
Însă harul lui Dumnezeu ne umple de viață prin orice text al Scripturii, prin orice adevăr teologic, prin orice viață a Sfinților Lui, prin orice rugăciune ortodoxă, prin orice nevoință ortodoxă.
Pentru că harul Lui viază în adevărul Lui. Și harul, bucuria Lui pentru noi e sfințenie și adevăr. Și sfințenia nu poate fi disociată de adevăr niciodată, pentru că sfințenia e tocmai trăirea adevărului total al vieții cu Dumnezeu.
Vom fi judecați dumnezeiește și nu omenește! Vom fi judecați cu sfințenie, întru adevăr de Dumnezeu și nu cu patimă.
Acest lucru ar trebui să ne dea foarte mult de gândit, pentru că orice lucru pe care îl facem trebuie să fie făcut cu mintea lui Dumnezeu, cu luminare de sus și nu după moda veacului, care nu percepe decât utilul și plăcutul…nu și folositorul.
Pentru că folositorul e cel ce te sfințește…pe când utilul și plăcutul te fac frumos și propriu lumii tale doar în aparență.
Sunt utile școala, civilizația, relațiile.
Sunt plăcute viața în bunăstare, călătoriile, elogiile.
Însă cu adevărat folositoare, pentru acum și pentru veșnicie, sunt lucrurile care te umplu de sfințenie și de bunătate.
Școala și învățătura sunt bune dacă înțelegi că ele te duc spre o tot mai mare cunoaștere a lui Dumnezeu și a oamenilor și nu spre indiferență și răutate. Civilizația e bună dacă e un motiv de creștere în demnitatea umană și în responsabilitate. Relațiile sociale sunt benefice dacă au drept scop zidirea și nu demoralizarea noastră.
Viața în bunăstare e plăcută și nu e nicio problemă dacă ai proprietăți și bunuri multiple, atâta timp cât nu devii sclavul bogăției și al aroganței.
Nici călătoriile, nici elogiile și nici demnitățile publice nu te fac să îți pierzi capul, dacă în orice clipă noi căutăm să înțelegem tot mai mult prezența și lucrarea lui Dumnezeu în istorie.
Pentru că atunci când propovăduim voia lui Dumnezeu și când sfințim pe cele primite de la El arătăm că El e prezent peste tot și că nicio clipă a istoriei nu se petrece în afara Lui. Dar că, în același timp, cele ale Lui ne depășesc cu totul și cele pe care le înțelegem le-am primit prin bunătatea și luminarea Lui prea frumoasă.
Așa stând lucrurile, iubiții mei, vă doresc un sfârșit de an bisericesc cu gândul la recolta inimii noastre!
Câte mere și câți struguri și cât aur am scos noi din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu și le-am depozitat în inima noastră? Cât de frumoși am devenit noi față de cei din jurul nostru? Cât de mult a strălucit viața noastră în viața altora, în așa fel încât văzându-ne pe noi oamenii, au văzut în noi pe Cel care ne umple pe noi de frumusețea Sa?
Pentru că mila și iertarea pe care ni le cere Domnul sunt cele pe care El Însuși ne-a învățat să le simțim. Fiindcă El ne cere numai pe ale Sale, pe cele pe Care El ni le-a sădit în noi și nu aur străin.
Dați Domnului în dar inima voastră, iubiți frați și surori întru Domnul, adică inima plină de harul Său, de lumina Sa, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
