Scrisoarea nr. 27 (3 februarie 1946)

Destinatar:

D-nei Florica Ivan,

str. Griviței, nr. 67,

Turnu Măgurele,

jud. Teleorman.

*

Expeditor:

I.[lie] Mocanu,

str. Silistra, nr. 15,

Calea Colentina,

București.

Blue Eyes,

Ce vei fi gândind de acolo, de departe? Se pare că de când lumea n-a fost nimic [între noi]. Se pare că nimic n-a existat. Se pare că totul a fost un vis și apoi nici atât.

Vezi, e numai o mică despărțire de timp! Și totuși starea mea sufletească mă face să gândesc mai clar asupra rolului voinței și al cinstei. Și, mai ales, asupra rolului caracterului cuiva în păstrarea unui sentiment.

Îmi spuneai odată că imediat ce un prieten [al tău] pleca în altă parte, pentru mai mult timp, îl uitai și lăsai loc liber unei alte prietenii să se înfiripeze în locul celei vechi.

Îmi spuneai atunci, întrebându-mă: „Nu e bine? Nu e sănătos? Tu ce zici?…”. Eu ți-am răspuns că bine ai făcut.

Așa vorbeam în vara anului 1944 deși, în adâncul sufletului meu, nu știu ce credeam. Acum știu ce cred [despre acest lucru] și, de asemenea, sper că și tu.

Acum [cred că] e sănătos

și bine să ne păstrăm încrederea și hotărârea[1] în fața oricăror piedici și gusturi momentane [care] ni s-ar ivi în cale.

Dar, ca să fiu sincer, e în sufletul meu o mică jenă, un mic necaz, totuși destul de mare ca să mă turbure și să-mi umbrească toată gândirea, tot visul fericirii și al frumuseții iubirii noastre.

Mi-e groază de supărarea și neînțelegerea ce ne-a turburat în ultima vreme prietenia perfectă de altădată.

Voiam să fie totul ca un vis între noi!

Care din [noi] amândoi dorea mai mult pacea, dragostea fără îndoială și [fără] învinuiri nedrepte?!…

Eu sau tu?…

Unul voiam [aceste lucruri] mai mult decât altul. Și totuși un fel de ură reciprocă, o nesiguranță, o neîncredere, poate un început de gelozie ne-a întunecat ultimele clipe [petrecute împreună].

De ce a fost să fie așa? Am ispășit amândoi, fiindcă nu am crezut unul în altul cât trebuie

Aș fi vrut să fie altfel…Să fi fost singuri, pe o insulă îndepărtată și numai noi doi să privim nesfârșirea apelor, scânteierea luminilor în noapte.

Iar pe insula aceea (ca să fie și pe gustul tău), dacă ar fi cu înalte creste de munți, cu nori întunecoși, cu fulgere și ierni cu geruri, ne-am fi simțit mai aproape și mai buni?

Tu ce zici?

În aceste asprimi[2] ne-am rătăcit umblând. Și [fiind] obosiți ne-am întoarce într-o colibă săracă. Și am fi bucuroși, mai mândri [de ceea ce avem] decât un împărat, care se întoarce în uralele mulțimii la palatul său.

Iată ce doresc: singurătatea! Și în singurătate[a aceasta] pe tine. Și, cu tine, voi simți, voi înțelege bucuria vieții.

Poate va veni vremea în care vom petrece timpul cântându-mi tu și citindu-ți eu.

Blue eyes, de aproape 2-3 zile nu te-am visat! Ultima dată te-am visat împreună cu Tușa. Ședeam în pat cu toții, tu în partea dinspre mașină, în locul obișnuit, lucrai ceva. Eu ședeam înspre camera friguroasă (unde înghețai tu când te găteai).

Alături de mine era tușa și îmi spunea să-mi așez paltonul bine fiindcă șezusem pe el și se cocoloșise.

Și tu vedeai cum are ea grijă de mine…Și ție ți-era necaz, nu știu de ce. Poate crezi că am s-o fac pe tușa să țină mai mult la mine.

N-ai[3] nicio grijă!

Ai început să vorbești și priveai în jos. Vorbeai mereu iar eu mă uitam la tine, fără să am în gând ceva. Așa s-a sfârșit visul!

Acum însă te-am visat din nou. Am visat că eram în Biserică amândoi. Tu te-ai uitat la cineva. Iar eu m-am supărat și ți-am spus că plec pentru totdeauna.  Dar în pragul Bisericii m-am oprit să văd dacă vii să mă oprești. Și tu ai venit după mine…Și atunci m-am trezit trist…

Vrei să mai afli ceva? Iată, am avut impresia uneori că tușa ține mult la noi amândoi, că vrea să plece când ne vede împreună, că ne primește cu încredere și bucurie.

Aș fi așa de fericit ca să ne înțeleagă odată iar noi doi să fim așa de cuminți [încât] să n-o supărăm niciodată.

Nici tu să n-o mai necăjești!

Spre norocul meu mă simt sufletește foarte liniștit. Nu mă turbură nicio neîncredere în privința ta. Orice simptom de gelozie îl îndepărtez. Mai ales că nu am timp de pierdut.

Poate nici la tine nu mai gândesc atât de mult ca înainte, pentru motivul că am de citit. Și fiindcă în [ceea] ce ne privește am hotărât odată totul. Și timpul va rezolva…

Dar tu ce faci?…Nu am nicio veste [de la tine]…Cum te simți? Ai încredere în viitor?

Te neliniștește ceva?…

Nu trebuie, fiindcă îți spun drept [toate lucrurile]. Sunt atât de rece și de nepăsător la privirile ce se îndreaptă spre mine încât mă întreb eu însumi ce este această stare de indiferență. Îmi pare că sunt mort și privesc de sus totul[4].

Mi-e teamă de un singur lucru: ca nu cumva să mor definitiv[5], să nu mai am sentimente pentru nimeni!

Voi învia[6] când ne vom întâlni, când vom fi împreună? Nicio bucurie nu o simt întreagă dacă lipsești tu, dacă n-o simți și tu!…Ar fi groaznic să fie ceva mort în noi, [atunci] când ne vom vedea.   Dar eu sper că vom învia!…Tu ce zici?

De trei săptămâni de când sunt aici[7] n-am mai scris nimic frumos…De ce?…Pentru că tu îmi dai puterea și inspirația. Numai tu.

Când vom fi împreună voi scrie iarăși. Până atunci trebuie să mă pregătesc ca să te pot cânta cât mai frumos, zâna mea.

Lucică.


[1] Că ne vom căsători.

[2] Zile aspre, grele…

[3] Cu sensul: Să nu ai nicio grijă în această privință!

[4] Stare de împlinire interioară pe care ți-o aduce încrederea și iubirea femeii iubite.

[5] Ca nu cumva să devin insensibil la iubirea și prietenia altora.

[6] Sufletește.

[7] La București.

Did you like this? Share it: