Anuarul „Hrisovul”, nr. XV/ 2009
În PDF, aici, 321 p.
E vorba de anuarul Facultății de Arhivistică din București. Apărut în 2010.
În PDF, aici, 321 p.
E vorba de anuarul Facultății de Arhivistică din București. Apărut în 2010.
Le puteți downloada de aici.
Însuși autorul le scrie și le dăruie online.
Saitul său, conturile sale din Facebook și You Tube.
M-am născut pe Google (144 p.)/ Poezii de dragoste (152 p.)/ Guru amnezic (84 p.)/Absența a ceea ce suntem (108 p.)/ Negru sacerdot (108 p.)/ Delirium Tremens (212 p.)/ Donator universal (120 p.) / Omul din cutia neagră (100 p.) / 33 bis (92 p.)/ Dicționarul suferinței (vol. 1, 120 p.)/ Dicționarul suferinței (vol. 2, 90 p.)/ Analfabetism literar (62 p.).
E un act de mare generozitate…pentru care îi mulțumim!
Numai în acest fel literatura mai poate supraviețui în fața prostului gust și a mitocăniei consumeriste.
Îl găsiți aici, în format PDF, 623 p.
Tipărit cu binecuvânatrea ÎPS Daniel al Moldovei și Bucovinei, Ed. Trinitas, Iași, 2004.
Un Liturghier mult mai bogat în conținut, care cuprinde și elemente din Ceaslov și Molitfelnic. Pentru că îl el găsim și Ceasurile, Spovedania, Te Deumul pentru anul civil și școlar etc.
La București, înainte ca un magazin să dea faliment, patronii lor nu își mai permit să le ofere cumpărătorilor nici măcar…banalele pungi/ sacoșe (contras cost) în care aceștia să își poarte produsele cumpărate…până acasă. Atunci înțelegi că șandramau e pe ducă…și că nu mai trebuie să treci pe acolo.
*
Când un țăran român se simte ajuns/ înstărit/ avut (pentru că are cu vreo câteva sute de lei în plus)…devine nesimțit. I se mărește claxonul, adică ambitusul de a vorbi tare și în indiferență față de cei din jur.
*
Când un orășean român e pus în evidență la TV, în online, într-un ziar sau într-un anume post de conducere vrea să dovedească la toți, cu tot dinadinsul, că e intelectual, că e citit, că are experiență…chit că toată viața lui a citit/ răsfoit vreo 3 cărți și e plictisit la culme de tot ceea ce se face cu abnegație zilnică.
Și nu se lasă până nu ne dovedește că a fost un act de cea mai mare condescendență să bagi în seamă…un intelectual atât de vidat de operă.
*
Fetele care vor să se mărite nu mai știu cum să sublinieze faptul că nu au caracter. Iar băieții aflați în aceeași situație: că nu știu ce să facă în cuplu.
*
Cel mai adesea femeia „matură” e cea care nu știe să se poarte potrivit vârstei pe care o are. Iar „maturitatea” la bărbații maturi, cel mai adesea, înseamnă o amintire plină de alcool despre toate poveștile cu femeile cu care s-au culcat…sau și-au imaginat că s-au culcat.
*
Plictiseala are un nume: lipsă de sens! Cum să nu te plictisești când nu te simți bun de nimic și când crezi că singura ta valoare e că o să mori…și nimeni n-o să se mai gândească la tine?
*
Proștii se tem de deștepți că or să fie…deconspirați. Însă deștepții niciodată nu se gândesc la a deconspira proști…pentru că nici nu-și pun capul cu ei. Însă capul omului prost…produce răutăți atât de diverse uneori…de îți trebuie ani, chiar sute de ani…să transformi catastrofele lor…în povești de demult…
*
Nu, femeile nu sunt frumoase pentru că…arată bine! Frumusețea lor există cu adevărat dacă nu ne fac să ne pierdem interesul profund pentru ele.
*
Există discuții care nu încep niciodată. Pentru că niciodată nu există nimic cu adevărat serios, între doi sau mai mulți oameni, care poate și trebuie discutat. De aceea discuțiile se petrec neîncetat…și mereu se amână…
*
Am întotdeauna dejavuul, la o conferință, un congres, o emisiune sau un proiect online, care nu mă incită și nu mă face să mă simt treaz/ atent/ implicat din prima clipă, că particip la monotonia unei exasperări prelungi. Știu că nu e locul meu acolo, că pierd timpul la modul grosolan…dar că, din anumite motive, nu pot pleca…sau nu sunt lăsat să plec…
De aceea sictirul multora se naște și din multe și exasperante proiecte care nu spun nimic esențial nimănui, nici măcar celor care le orchestrează.
*
Când patimile tinerilor devin bătrâne cu timpul cel mai dezolant lucru e să îi vezi că nu se rușinează de ele. Adică și le arată tuturor în toată impudoarea lor, făcându-ne părtași la priviri licențioase în plină atmosferă de gală.
*
Stăm pe mormane de gunoi. Noi înșine amușinăm și întreținem gunoiul. Nu are de ce să ne mai consterneze faptul că mirosim urât.
*
Anii de sărăcie financiară ai unui stat sunt ani de durere și de umilință pentru cei care au fost cinstiți, și-au văzut de munca lor, au fost oameni normali și nu au furat fără conștiință. Fapte pentru care sunt responsabili nu cetățeanul de rând ci politicianul și omul de stat care nu au știut sau nu au vrut să facă ceea ce trebuia.
De aceea, când mor oamenii, nu mai contează cât de proști sau de rău intenționați au fost cei care ne conduc pentru că nu le mai acordăm niciun respect și niciun credit.
*
Detest cel mai mult la un bărbat mârâiala continuă, faptul că el găsește noduri în papură până și crucii de marmură. Acest țățism caracterologic îl arată pe bărbatul cu pricina un continuu bârfitor de duzină, care nu are timp să facă nimic care să dăinuie, pentru că nu a terminat de pus la punct pe cei care au zidit, prea înalte, piramidele.
*
Epigonul e mai băiat bun decât geniul pentru că îl fură pe geniu la nivelul lucrurilor pe care le înțelege și el: coafură, stil, culoarea coperții de carte. Și cum el înoată pe la malul oceanului e normal să îl vadă și alții și să îl umple de premii și funcții. Cum să-l vadă însă cineva pe geniu…când el e însuși oceanul?
*
Extremistul spiritual e, la rândul lui, mai aproape de omul de rând decât Sfântul. În timp ce ultimul îți cere să te lași cu totul în mâna lui Dumnezeu și să te desparți de orice idee pasională și de orice poză socială, extremistul spiritual, adică înșelatul sau parșivul care profită de credința altora te centrează pe trei lucruri, prin care ieși în decor și de aceea ți se pare că ești mult mai profund decât alții.
Cum să nu se bucure X, care e un mucos față în față cu Scriptura, că e „un propovăduitor” al ei, dacă i se spune că este?
Cum să nu se creadă Dumnezeu pe pământ omul Bisericii sau conducătorul de stat, care au vrut să devină ce au ajuns numai de ochii lumii?
Și cum să nu se bucure cel cu faimă de Sfânt și să nu primească tot ce i se aduce, dacă bucuria lui e faptul că e mințit bine/ frumos/ delicat, de cât mai mulți, care nu își dau seama că sunt prostiți sistematic?
*
De faptul de a fi negați de către alții nu se sperie decât alergătorii după o imagine falsă de sine. Adevărații oameni valorici sau adevărații Sfinți nu se tem să fie negați de oameni ci se tem să își piardă puterea de creație sau să se simtă goi de slava lui Dumnezeu.
Când un om valoric nu mai poate scrie, sculpta, picta, cânta…totul e pierdut. Când un om cu viață sfântă se simte părăsit de Dumnezeu atunci se simte al nimănui.
Însă doar impostorul se teme de o reclamă proastă, de o interpelare neavenită, de minciuni și intrigi de doi lei.
*
Românii, în majoritatea lor, nu știu cât de bogați sunt la suflet și prin ceea ce pot să facă. Nu își cunosc potențialul și profunzimile. Așa se explică de ce așteptăm să ne spună alții cum suntem și ce ne trebuie.
Dacă am ști cine suntem am înțelege de la sine ce ne trebuie și cum vrem să fim cunoscuți de către alții.
*
Niciun om, care nu e obosit mental și cu inima, nu e unul dintre oamenii care se străduiesc să își înmulțească talanții primiți de la Dumnezeu.
Eforturile mari te epuizează continuu.
Marea creație e un mare și continuu travaliu.
Neobosiți și petrecăreți sunt numai impozanții pierzători de vreme.
Scrisoarea nr. 30 (18 februarie 1946)
Destinatar:
D-nei Florica Ivan,
str. Griviței, nr. 67,
Turnu Măgurele,
jud. Teleorman.
*
Expeditor:
I.[lie] Mocanu,
str. Silistra, nr. 15,
Calea Colentina,
București.
Blue Eyes…
Iubito de departe, îți scriu!…
Poate ai uitat că am plecat. Dar eu nu vreau să uit să scriu celei care e singurul motiv pentru care accept viața așa cum este.
Când spiritul meu se avântă și dorește să se arunce în noi primejdii pentru a-și căuta echilibrul în neliniști de moarte, tu îmi apari înainte și atunci îmi zic: „Am pentru cine trăi!”.
Cu vremea ce trece îmi dau tot mai clar seama, că tu ești un rost al vieții mele. Și fără tine m-ar cuprinde deznădejdea pe această lume. Și viața mi s-ar sfărâma. Și sufletul mi-ar muri.
Există atâta lume frumoasă și atâția ochi care te privesc cu patimă sau cu dragoste curată. [Și] totuși cât de departe te simți de ei, de toți, când sufletul tău cuprinde în el amintirea unei apropieri și visul unei înțelegeri, și bucuria care s-a unit cu infinitul.
Căci trebuie să ne dăm seama, că sunt iubiri peste care nu se mai poate trece, fiindcă au atins acele limite ale înălțimii și adâncimii ce le preschimbă în iubiri veșnice, trezind în ele unele scânteieri dumnezeiești.
Iar odată trezită dragostea divină, ea nu mai poate înceta, ci va arde mereu. Devine un foc ce se urcă spre ceruri.
Dar cine sunt acei[a] ce pot trezi și aprinde în sufletele lor, în această lume întunecată, dragostea divină?…Suntem și noi printre acești puțini?…Eu încep să cred [acest lucru].
Ești ca toate celelalte [domnișoare]…Totuși, pentru mine, ești singura fată la care privind sau gândind eu mă simt curat și sfințit ca atunci când sărut o icoană sau când mă închin și mă împărtășesc în sărbătorile primenirii[1] sau când mă pierd în visul serilor de denie…
Mi-e drag de acuma să mergem împreună la denii. Prin mirosul acela de flori și de liliac, ce se simte în aerul proaspăt adiat peste lumina lumânărilor aprinse…
Mie așa îmi placi…Să te văd cum vei arăta și cum vei fi [împreună cu mine]…Și vei fi frumoasă numai pentru mine, nu și pentru alții. Vezi, am rămas tot așa de rău…
Promite-mi că vom merge să ne rugăm [împreună]. [Și] să ne jucăm privindu-ne.
Și eu voi face cum vrei tu, și tu vei face cum vreau eu.
Nu ne trebuie prea mult ca să putem gusta fericirea pe pământ. Vezi, atât de puțin [ne trebuie]…și totuși uităm și dorim palate și bogății…Deși bucuria deplină o poți avea [numai] când trupul și sufletul sunt limpezi și cinstite.
Vrem noi bucuria de a trăi?…E în noi!…Să ne învrednicim de ea!…
Tu și eu…
***
Scrisoarea nr. 31 (25 februarie 1946)
Destinatar:
D-nei Florica Ivan,
str. Griviței, nr. 67,
Turnu Măgurele,
jud. Teleorman.
*
Expeditor:
I.[lie] Mocanu,
str. Silistra, nr. 15,
Calea Colentina,
București.
Blue Eyes,
Iată, îți cer să mă scuzi pentru faptul că îți trimit incomplet ceea ce ai găsit în această scrisoare[2]. Dar a fost din cauză că altfel aveam impresia că va fi băgat de seamă și n-ar mai fi ajuns nimic.
Vezi, în privința aceasta, eu mereu mi-am cerut scuze. Din motive diferite. Și niciodată n-am putut să realizez ceva, așa cum [mi-]aș fi dori[t] eu. Și este un motiv de tristețe pentru mine. Și poate un simțământ de regret pentru tine.
Dar este o mângâiere și o mândrie în simțirea mea pentru tine, din [cauza] acest[ui] fapt. [Și anume, pentru] că tu înțelegi și treci [peste acestea] plină de încredere, surâzătoare, peste aceste inconveniente [financiare].
Vrei să afli unele lucruri de pe aici? M-am întâlnit cu Aurică. Era cu fata aceea, Gheorghița, care se plimba cu el prin Turnu [Măgurele]. Și m-a invitat la nuntă, pentru Duminica Tomii.
Dar ceea ce m-a făcut să râd a fost faptul că mi-a propus să fiu ceea ce, zice-se, se cheamă cavaler [de onoare][3].
Am tot glumit și a rămas pe…bine, bine, o să văd…o să mă mai gândesc…
– Ai cu cine [veni la nuntă]? Asta lasă…că știm noi [pe cine îți găsim parteneră]…Dar, în orice caz, ești invitat…și așa…și [tot] așa…[4]
Săptămâna aceasta îmi dau o parte din[tre] examene. Așa că de 1 martie voi avea și eu un mărțișor plăcut sau neplăcut[5].
Acum să-ți povestesc și altceva.
Am întâlnit-o pe Anișoara. Și fiindcă îmi trebuia un curs, am rugat-o pe ea să-mi facă rost [de el] de la colegele ei. Mi-a promis că da…
Dar ea n-a putut să mi-l găsească fiindcă o colegă i-a promis că i-l va da ea și a rămas [doar] cu promisiunea.
Eu, între timp, l-am citit la bibliotecă. Și vream să o întâlnesc [și] să-i spun că nu mai am nevoie de acel curs.
Dar a trecut o săptămână și ceva până când s-o întâlnesc la un ghișeu, unde plătea taxa pentru examen.
Închipuie-ți situația în care eram și unul și altul: ea crezând că eu n-am avut după ce să învăț iar eu crezând că poate a găsit cursul, nu m-a găsit pe mine și a rămas într-o situație neplăcută față de colega ei.
Și mi-am zis în gândul meu: „Probabil [în mod] intenționat Anișoara nu m-a întâlnit, adică m-a ocolit fiindcă n-a putut să se țină de promisiune”.
Iar mie mi se pare [acum] că am făcut la fel. Fiindcă găsisem cursul la bibliotecă și mi-am pus în gând să nu-l mai cumpăr degeaba. Și cel mai bun lucru era să nu ne mai întâlnim…
Așa că eu mă feream să nu mă întâlnească, iar ea, după cum am observat, [făcea] cam la fel.
A trecut și asta!
Însă iată ce știu că te va supăra pe tine! Să-ți spui sau să nu-ți spui?…Aseară, nănărlieșita* de Nina, nepoată-mea, mi-a căutat în buzunarul hainei și a găsit…I-a arătat Genii și lui Miron etc.
Când am intrat la ei, Marioara îmi spune: „Nina e Columb. A descoperit America!”. Eu am bănuit…și să vezi haz ce au făcut! Iar eu a trebuit să tac și să[-i] las să creadă ce vor vrea.
M-am simțit cam stânjenit…dar a trecut, cum vor trece multe.
Iar ei au zis: „Bine, mă, nouă să nu ne spui?!”.
Ilie.
[1] Premergătoare praznicului Învierii Domnului.
[2] Probabil i-a strecurat bani în scrisoare…dar nu prea mulți pentru ca să nu fie oprită scrisoarea la Poștă…
[3] La nunta lui.
[4] Esențialul din ceea ce i-a spus Aurică.
[5] În funcție de notele pe care le voi primi.
Scrisoarea nr. 28 (11 februarie 1946)
Destinatar:
D-nei Florica Ivan,
str. Griviței, nr. 67,
Turnu Măgurele,
jud. Teleorman.
*
Expeditor:
I.[lie] Mocanu,
str. Silistra, nr. 15,
Calea Colentina,
București.
Florica,
Te vei fi întrebat de ce îți scriu atât de rar. Iată, se apropie o lună și n-am primit de la tine nicio veste. Sunt destule considerente pentru care eu îndreptățesc această lipsă de corespondare din partea ta.
Nu va fi pentru mine faptul acesta ceva care să mă determine să fac și eu la fel. Totuși mă pune să gândesc.
Poate nu ai primit scrisorile mele. Poate dai prea puțină importanță veștilor ce vin de la mine. Sau poate crezi că nu m-ar interesa veștile de la tine. Sau…Mai departe nu vreau să gândesc nimic.
Și acum îmi cer iertare pentru aceste cuvinte, dacă te-au supărat cumva.
De asemenea voi schimba subiectul obișnuit al scrisorilor mele, în care vibra mult sentiment și multă poezie. [Și] nu pentru alt motiv, ci pentru că, de la un timp, mă simt înstrăinat și mort, datorită faptului că nimeni aici nu îmi mai trezește sensibilitatea prea adânc.
Sentimentul meu este și vreau să rămână îngropat cu tine. Nimeni nu doresc să-mi trezească iubirea, acea iubire pe care ți-am dăruit-o în întregime.
Mă interesează prea puțin urmările bune sau rele ce mi le-ar putea aduce această încredere oarbă în dragostea noastră.
Chiar dacă mi-ar înșela așteptările, voi spune, totuși, liniștit, odată: „Aceasta a fost dragostea mea. Și a fost cum sunt eu. Cât mi-a dat atât am meritat”.
Ar trebui să încetez cu asemenea gânduri. Dar nu e vina mea. Ele mă fură[1]…
Vrei, poate, să știi lucruri mai precise despre mine…ce-am făcut, cum îmi ocup timpul, cu cine m-am întâlnit pe aici.
Iată, de când am venit aici, în București, m-a cam durut mereu capul. Am fost răcit sau nu știu ce am. Și de multe ori m-a împiedicat această stare ca să-mi văd de treabă[2].
Săptămâna aceasta, ce a trecut, am văzut-o și pe Anișoara, verișoara ta. Pe aici, pe la Facultate[3].
Am vrut s-o întreb dacă nu cumva i-ai spus ceva. Dar am tot ezitat și nici până azi n-am întrebat-o. Căci am impresia că a venit abia acum în București, deoarece n-am văzut-o până săptămâna asta.
Nelu cred că a sosit la Turnu [Măgurele]. După cele ce-mi spunea, când am fost la el.
De când am venit aici nu am fost la niciun film!…Mă crezi?…Poți s-o întrebi pe Gena, când vom veni de Paști…
Am fost doar la un concert la Ateneu. Acum am un bilet pentru operă. Însă cred că n-am să mă duc.
De altfel aceste bilete le am de la cunoscuți. Altfel nici gând [nu aveam] să le cumpăr eu.
Privitor la examene, nu-ți spun nimic. Și nici să crezi că-ți voi spune vreodată. Acestea sunt chestiuni ce mă privesc numai pe mine și le rezolv eu, [de unul] singur.
Tu vei afla numai rezultatul final. Adică atunci când voi termina cu Facultatea.
Acesta e felul meu [de a mă comporta]. Nici acasă nu le spun [nimic despre viața mea universitară]. Nici ei nu întreabă despre școală.
Despărțiți cum ne găsim [însă], constat că fiecare rămânem cu felul nostru de a fi. Eu consider cea mai mică abatere de la sinceritatea și curățenia sufletească ce trebuie s-o avem unul față de altul ca [pe] o trădare și degradare personală.
De aceea nu îmi fac prieteni decât dintre băieți. Prieteniile cu fete le evit, chiar dacă mi se oferă [ocazia] sau îmi sunt necesare.
Astfel că dau impresia că ocolesc anumite persoane.
Poate tu nu crezi [aceste lucruri]. Dar odată te vei convinge [de] cât sunt de hotărât să-mi păstrez sufletul și gândurile numai pentru tine.
Aș vrea [ca] la fel să fii și tu. Dar totul va fi după cum merit…
Poate aștept o veste de la tine!…Ce zici?…
Lucică.
***
Scrisoarea nr. 29 (11 februarie 1946)
Destinatar:
D-nei Florica Ivan,
str. Griviței, nr. 67,
Turnu Măgurele,
jud. Teleorman.
*
Expeditor:
I.[lie] Mocanu,
str. Silistra, nr. 15,
Calea Colentina,
București.
Florica,
Am primit azi, duminică, de dimineață, scrisoarea trimisă [de tine] pe 2 februarie [1946]. Prima scrisoare de la tine.
Îți răspund imediat. Și mai întâi îți exprim părerea celorlalți despre fotografie[4]. Aș fi scris eu, și i-aș fi pus să semneze cu toții părerea exprimată [de ei][5]. Dar m-am gândit că e mai bine să scrie fiecare câte un rând. A fost părerea Genii. Și ea îți va răspunde mai întâi.
*
Dragă Florica, rămâne să văd originalul[6]. Pentru că poza m-a tâmpit. Acum lăsând gluma la o parte și dându-mi părerea adevărată, poza ta îmi place. Însă ai stat prea forțată [când te-ai lăsat să fii fotografiată]. Să vii[7] să vezi unde este pusă [fotografia]. Și să te mai întreb ceva: a cui este, a mea sau a lui Lucică?[8]
*
E rândul Marioarii [să-ți scrie]. Vrea să-ți scrie dar nu știe cum să înceapă. N-a mai scris de mult scrisori. Zice că mai repede știe să spele vasele [decât să scrie].
*
La[9] rândul meu, trebuie a-mi da și eu o părere. Eu de când nu te-am mai văzut drept să îți spun aproape [că] îți uitasem figura. Dar văzând fotografia îmi reamintesc cu adevărat de tine.
Parcă văd și acum o fată blondă, drăguță și mândră, trecând prin grădină…și aproape nu ne vedeam.
Tușa ce mai face? Că eu nu-i uit glumele [nici acum]. Obișnuia să facă la fel cum făceau și ceilalți[10].
*
Pentru[11] că martie cade întotdeauna în post, trebuie să cad și eu aci ca musca-n lapte…
Tot la fel ca o completare mediocră la un film plicticos, îmi vine greu să-mi dau părerea cerută de fratele Ilie.
Deci…nu știu nimic despre ce este vorba. Și că o fotografie spune multe pentru cine e interesat și greu pentru alți intruși…de ocazie.
Rămâne să vedem diferența dintre fotografie și mata[12].
Ce să mai scriu?…Miron[13].
*
Am stat mult la îndoială[14] dacă e bine să facem această mică glumă, deoarece ne temeam să nu te superi.
Totuși, nouă ne-a făcut plăcere. Iar eu am stăruit, în special pentru motivul că sunt sigur că tu vei înțelege că nu am făcut-o decât pentru a te simți prezentă prin discuția provocată astfel, pe tine, Florica…
Eu cred că nu voi veni [acasă] decât abia la Paști. Examenele noastre la Filosofie nu încep decât pe la 1 martie. Așa că în martie, fiind examene, nu voi putea veni pe la Turnu [Măgurele].
Nelu trebuie să știe că am două serii de examene. Prima serie începe la 20 februarie. Cealaltă serie e în aprilie. Așa mi-a spus un prieten, [care este] student la Academie.
Mâine, când voi duce scrisoarea la Poștă, voi trece eu însumi pe la Academie pentru a mă interesa. Și la sfârșitul acestei scrisori voi confirma dacă e adevărat.
L-aș ruga pe Nelu, dacă vine înainte de Paști, să vrea să treacă pe noi [și] să spună celor de acasă, [ca] să-mi trimită prin cineva, dacă pot, balonseideul[15].
……………………………………………
Nelule[16], am trecut chiar acum pe la Academie și am citit afișul în care sunt anunțate examenele. Data este de 20 februarie. Și este o sesiune pentru examene restante și pentru cei care trebuie să obțină limita de examene pentru a putea da în iunie un alt an[17].
*
Florica, acasă am adormit pe la ora 3 și aproape adormit, visam că era cineva lângă mine. Era un indian. Și acel indian eram eu. Eram în două persoane [în același timp].
Deodată ai apărut și tu, Florica, și erai în haina neagră. În fața noastră era o oglindă. Și ne priveam în ea. Îți spuneam să privești spre mine. Și tu nu vroiai. Pentru aceasta eram trist.
Lucică.
[1] Îmi fură atenția…
[2] Fraza de față a fost ștearsă în manuscris.
[3] Pentru că Fericitul Ilie era student la acea vreme. A făcut o parte din facultate înainte de război și a terminat-o după ce a venit de pe front.
[4] Despre fotografia trimisă odată cu scrisoarea.
[5] Se referă la cei la care el stătea în gazdă la București. Și aceasta e prima scrisoare în care alte două persoane, Gena și Marioara, vor scrie câteva rânduri viitoarei sale soții.
[6] Să te văd pe viu.
[7] La București.
[8] A fost pasajul scris de Gena.
[9] De aici începe pasajul scris de Marioara.
[10] Să-i imite pe alții. Și aici se termină mesajul scris de Marioara.
[11] De aici începe pasajul scris de Miron.
[12] Matale/ dumneata…dumneavoastră la modul familiar.
[13] Aici se încheie mesajul lui Miron.
[14] Pe gânduri.
[15] Balonzaidul, adică pardesiul de ploaie.
[16] Pasajul dedicat lui Nelu.
[17] Diferențele de examene pentru a termina un an universitar.
Prof. Dr. Keith Massey s-a întors în America cu bucuria că a văzut și a înțeles că Biserica Ortodoxă Română e o Biserică vie.
Și în articolul citat a mai subliniat încă odată bucuria că ne-a întâlnit: „In fact, my recent discussion with Father Picioruș, who runs Theology for Today (Teologie Pentru Azi), convinces me that the Romanian Orthodox Church has actually managed to sidestep Western Modernism entirely and emerge in the period of Post-Modernism with a compelling strength”.
Îi mulțumim încă odată.
≡
Ierom. Dr. Petru Pruteanu a scris despre problema alegerii numelui de Botez. Și aici găsiți puse în discuție formele diverse ale numelor creștine, schimbarea genului numelor, nevoia de a cunoaște, în mare, catalogul ortodox al numelor de Sfinți și despre nefasta diminutivare a numelor de Botez sau a alegerii de nume hilare.
Concluzia articolului: „Cred că obiceiul vechilor creştini de a pune copiilor nume de sfinţi este unul foarte bun şi trebuie urmat, dar nu formal (nomenclaturist), ci învăţându-i pe micii creştini să urmeze şi viaţa acelui (sau altui) sfânt. Totodată nu putem refuza pe cei care pun altfel de nume copiilor lor, pentru că nu avem niciun temei teologic pentru aceasta, ci mai degrabă trebuie să ne rugăm şi să-i învăţăm pe oameni să ajungă şi ei sfinţi, ca să-şi sfinţească şi numele”.
≡
Uraganul Irene și pagubele pe care le produce. Rafale de vânt cu o intensitate de 175 de kilometri pe oră.
≡
Cele 10 cruci imense de pe drumurile din județul Timiș.
≡