Simptomatologii diverse

La București, înainte ca un magazin să dea faliment, patronii lor nu își mai permit să le ofere cumpărătorilor nici măcar…banalele pungi/ sacoșe (contras cost), în care aceștia să își poarte produsele cumpărate…până acasă. Atunci înțelegi că șandramau e pe ducă…și că nu mai trebuie să treci pe acolo.

*

Când un țăran român se simte ajuns/ înstărit/ avut (pentru că are cu vreo câteva sute de lei în plus)…devine nesimțit. I se mărește claxonul, adică ambitusul de a vorbi tare și în indiferență față de cei din jur.

*

Când un orășean român e pus în evidență la TV, în online, într-un ziar sau într-un anume post de conducere vrea să dovedească la toți, cu tot dinadinsul, că e intelectual, că e citit, că are experiență…chit că toată viața lui a citit/ răsfoit vreo 3 cărți și e plictisit la culme de tot ceea ce se face cu abnegație zilnică.

Și nu se lasă până nu ne dovedește că a fost un act de cea mai mare condescendență să bagi în seamă…un intelectual atât de vidat de operă.

*

Fetele care vor să se mărite nu mai știu cum să sublinieze faptul că nu au caracter. Iar băieții aflați în aceeași situație: că nu știu ce să facă în cuplu.

*

Cel mai adesea femeia „matură” e cea care nu știe să se poarte potrivit vârstei pe care o are. Iar „maturitatea” la bărbații maturi, cel mai adesea, înseamnă o amintire plină de alcool despre toate poveștile cu femeile cu care s-au culcat…sau și-au imaginat că s-au culcat.

*

Plictiseala are un nume: lipsă de sens! Cum să nu te plictisești, când nu te simți bun de nimic și când crezi că singura ta valoare e că o să mori…și nimeni n-o să se mai gândească la tine?

*

Proștii se tem de deștepți pe motivul că or să fie…deconspirați. Însă deștepții niciodată nu se gândesc la a deconspira proști…pentru că nici nu-și pun capul cu ei. Însă capul omului prost…produce răutăți atât de diverse uneori…de îți trebuie ani, chiar sute de ani…să transformi catastrofele lor…în povești de demult…

*

Nu, femeile nu sunt frumoase pentru că…arată bine! Frumusețea lor există cu adevărat, dacă nu ne fac să ne pierdem interesul profund pentru ele.

*

Există discuții care nu încep niciodată. Pentru că niciodată nu există nimic cu adevărat serios, între doi sau mai mulți oameni, care poate și trebuie discutat. De aceea, discuțiile se petrec neîncetat…și mereu se amână…

*

Am întotdeauna sentimentul de déjà vu la o conferință, un congres, o emisiune sau un proiect online, care nu mă incită și nu mă face să mă simt treaz/ atent/ implicat din prima clipă, sentimentul că particip la monotonia unei exasperări prelungi. Știu că locul meu nu e acolo, că pierd timpul la modul grosolan…dar că, din anumite motive, nu pot pleca…sau nu sunt lăsat să plec…

De aceea, sictirul multora se naște și din multe și exasperante proiecte care nu spun nimic esențial nimănui, nici măcar celor care le orchestrează.

*

Când patimile tinerilor devin bătrâne cu timpul cel mai dezolant lucru e să îi vezi că nu se rușinează de ele. Adică și le arată tuturor în toată impudoarea lor, făcându-ne părtași la priviri licențioase în plină atmosferă de gală.

*

Stăm pe mormane de gunoi. Noi înșine amușinăm și întreținem gunoiul. Nu are de ce să ne mai consterneze faptul că mirosim urât.

*

Anii de sărăcie financiară ai unui stat sunt ani de durere și de umilință pentru cei care au fost cinstiți, și-au văzut de munca lor, au fost oameni normali și nu au furat fără conștiință. Fapte pentru care sunt responsabili nu cetățeanul de rând, ci politicianul și omul de stat care nu au știut sau nu au vrut să facă ceea ce trebuia.

De aceea, când mor oamenii, nu mai contează cât de proști sau de rău intenționați au fost cei care ne conduc, pentru că nu le mai acordăm niciun respect și niciun credit.

*

Detest cel mai mult la un bărbat mârâiala continuă, faptul că el găsește noduri în papură până și Crucii de marmură. Acest țățism caracterologic îl arată pe bărbatul cu pricina un continuu bârfitor de duzină, care nu are timp să facă nimic care să dăinuie, pentru că nu a terminat de pus la punct pe cei care au zidit piramidele prea înalte.

*

Epigonul e mai băiat bun decât geniul pentru că îl fură pe geniu la nivelul lucrurilor pe care le înțelege și el: coafură, stil, culoarea coperții de carte. Și cum el înoată pe la malul oceanului e normal să îl vadă și alții și să îl umple de premii și funcții. Cum să-l vadă însă cineva pe geniu…când el e însuși oceanul?

*

Extremistul spiritual e, la rândul lui, mai aproape de omul de rând decât Sfântul. În timp ce ultimul îți cere să te lași cu totul în mâna lui Dumnezeu și să te desparți de orice idee pasională și de orice poză socială, extremistul spiritual, adică înșelatul sau parșivul care profită de credința altora, te centrează pe trei lucruri, prin care ieși în decor și de aceea ți se pare că ești mult mai profund decât alții.

Cum să nu se bucure X, care e un mucos față în față cu Scriptura, că e „un propovăduitor” al ei, dacă i se spune că este?

Cum să nu se creadă dumnezeu pe pământ omul Bisericii sau conducătorul de stat, care au vrut să devină ce au ajuns numai de ochii lumii?

Și cum să nu se bucure cel cu faimă de Sfânt și să nu primească tot ce i se aduce, dacă bucuria lui e faptul că e mințit bine/ frumos/ delicat de cât mai mulți, care nu își dau seama că sunt prostiți sistematic?

*

De faptul de a fi negați de către alții nu se sperie decât alergătorii după o imagine falsă de sine. Adevărații oameni valorici sau adevărații Sfinți nu se tem să fie negați de oameni, ci se tem să își piardă puterea de creație sau să se simtă goi de slava lui Dumnezeu.

Când un om valoric nu mai poate scrie, sculpta, picta, cânta…totul e pierdut. Când un om cu viață sfântă se simte părăsit de Dumnezeu, atunci se simte al nimănui.

Însă, doar impostorul se teme de o reclamă proastă, de o interpelare neavenită, de minciuni și intrigi de doi lei.

*

Românii, în majoritatea lor, nu știu cât de bogați sunt la suflet și prin ceea ce pot să facă. Nu își cunosc potențialul și profunzimile. Așa se explică de ce așteptăm să ne spună alții cum suntem și ce ne trebuie.

Dacă am ști cine suntem, am înțelege de la sine ce ne trebuie și cum vrem să fim cunoscuți de către alții.

*

Niciun om, care nu e obosit mental și cu inima, nu e unul dintre oamenii care se străduiesc să își înmulțească talanții primiți de la Dumnezeu.

Eforturile mari te epuizează continuu.

Marea creație e un mare și continuu travaliu.

Neobosiți și petrecăreți sunt numai impozanții pierzători de vreme.