III. Apele

Vocea Domnului peste ape,
Peste ape gloria lui.

Puteri primordiale, principe, Eloimi,
La nuntă, la creare sculați! suntem chemate;
Prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane,
Lucide ca-adamantul,
Formați-vă în rouă, din rouă-n picăture,
Din picăture-n ploaie, cântați și trageți danțul,
Descindeți și risorgeți, formați fântâni, pâraie,
Luați cursul în râuri, sisteme, congregații,
Umpleți și văi, ș-abisuri, și mări, pelage toate,
Formați de oceane catena prelungită
Și trageți, trageți hora; încingeți tot pământul,
Scăldați-l, fecundați-l;
Din sânul vostru iată-l că iese ca mireasă
Din nupțială baie
.
S-aude-al picăturii încântătorul timbru
Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate;
Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru
Cu-a râului murmură, cu [v]uietul cascadei,
Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,
Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,
Pangosmie-armonie!

Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte
Și cele mai profunde!

Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape;
A zis și, iată, suntem.
Cât e de bine, Doamne, când tu zici că e bine!

Etapa aceasta din vastul poem heliadesc reprezintă un imn al nunții, al simțurilor și al sinesteziei (incluzând și partea a doua din episodul intitulat Apele, la care ne vom referi în articolul viitor). E poate unul dintre cele mai frumoase pasaje ale acestui poem cosmogonic.

Motto-ul este tot o reproducere din Psaltire: „Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe” (Ps. 28, 3). Versetul acesta este interpretat mai adesea în relație cu Botezul Domnului, când S-a făcut auzit glasul Părintelui ceresc.

Numind apele prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane, Heliade obține, din punct de vedere poetic, un efect stilistic anticipativ, prin complexitatea semnificației. În același timp, creează o corespondență între diafanitatea îngerească/ angelică și materia diafană a apelor, ceea ce reprezintă o neașteptată sugestie filosofică și interpretativă[1].

Poetul va insista asupra caracterului evaziv și diafan al elementului acvatic, evantaiul apelor deschizându-se/ descinzând într-o muzică înaripată.

Versurile denotă multă sensibilitate, multă atenție la detaliu și forță de vizualizare a unui fenomen – retragerea de pe suprafața pământului a oceanului primordial și împărțirea lui în alte multe surse de apă – care părea că nu ar avea de ce să incite la poeticitate/ poetizare.

Heliade însă descoperă multe motive de poezie în această situație. Nu gândim prea des apa desfășurată – ca-ntr-un tablou expresionist – în picături și timbre ale fiecărei picături!

Destructurând-o poetic, autorul îi pune în evidență, de fapt, unitatea, pornind de la originea/ izvorul apelor (de la principul lor și al întregii creații, care e Dumnezeu, Princip al frumuseței) și urmărind rostogolirea lor în: rouă, picături, fântâni, pâraie, râuri, mări și oceane.

Ceea ce e fascinant și avangardist pentru vremea aceea (cu rezonanțe simboliste) este că fiecăreia îi atribuie o sonoritate specifică, că am putea fi orbi și totuși orchestra apelor să picteze un tablou simfonic în stare să deștepte înăuntru ochiul închis afară (împrumutând vorbele lui Eminescu).

De la versul cu prestanță de viziune auditivă de tip blagian, S-aude-al picăturei încântătorul timbru – mai ales când picură cu forța primordialității și ne redă contemporaneitatea cu nașterea muzicii cosmice, o muzică de sunete virgine, reproduse la/ pe o scală acvatică –, coborând pe cursul apelor, într-un relief sonor, poetul ne plimbă pe unde simfonici (putem zice) de susure, murmure, vuiete, gemete, mugete, pe măsură ce călătorim, în descendența apelor, pe râuri, cascade, torente până la valurile mării!

Disocierea aceasta abstractă a apelor de forma/ portretul lor auditiv (dublul tautologic sonor), precum și desfășurarea lor în chipul/ sugestia unor instrumente muzicale din ce în ce mai grave, atestă facultăți muzicale și simfonice bine de precizat ale poetului, ca și aptitudini filosofice concrete.

Desigur, concertul acesta armonic, numit de Heliade pangosmie[pancosmie]-armonie, este nu numai impunător – în același timp subtil, implicând tenacitatea urechii dar și a vederii abstracte – ci și foarte sugestiv, chiar alegoric, pentru că mugetele valurilor mării reprezintă o partitură finală zbuciumată a aventurii existențiale.

Se subliniază unitatea, cosmicitatea și pan-armonia muzicii de ape, în corelație nenumită dar sugerată și subînțeleasă cu muzica sferelor – o operă terestră corelativă muzicii celeste a sferelor.

Dacă Bolintineanu e impresionant vizual, Heliade are subtilități sonore de mare finețe, asociate fiind unor sugestii insondabile: Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte / Și cele mai profunde!. Ceea ce este probabil o parafrază la cuvintele Sfântului Pavel despre „lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea” (Ef. 3, 18) iubirii lui Hristos.

Este evident, oricum, că forța vizualizării este produsă de fundamentul vizionar mistic și metafizic.

Simfonia apelor (dezvoltarea lor ritmică în note din ce în ce mai ample, odată cu amplificarea debitului material al apelor, cât și diafan-auditiv) este numită dans sau horă, poetul invocând bucuria revărsării creației.

Pământul iese din ape ca mireasă / Din nupțială baie, pentru că și el a primit putere germinativă, aflându-se sub abisul apelor atunci când Duhul Sfânt Se purta peste ele ca o cloșcă (precizare patristică).


[1] A se vedea studiul asupra conceptului de diafan, pornind de la filosofia antică, al Ancăi Vasiliu: Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică și medievală, Ed. Polirom, București, 2010.

Did you like this? Share it: