Nu e bine să fie încurajată copilăria minții, când ea înseamnă nu nevinovăție, ci încarcerare în timp, inerție, împământenire într-o epocă sau o perioadă a vieții…

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să călătoresc cu diferite persoane cu copii mici și, în destul de multe situații (dacă nu chiar în majoritatea lor), asist la un spectacol pe care am început să-l resimt ca foarte penibil, dar care este aplaudat sau încurajat la scenă deschisă

Și anume, părinții sau bunicii (împreună sau numai unul dintre ei) care însoțesc pe cei mici, se prefac că își ascultă copiii/ nepoții, care relatează în gura mare (indiferent de anturaj sau de condițiile de călătorie) ce au mai făcut ei, ce au descoperit, ce gândesc

Nenorocirea cea mai mare, pentru mine, este că nu gândesc nimic, de fapt (și să nu-mi spuneți că m-am depărtat prea mult de vârsta respectivă și nu mai înțeleg),  că tot ceea ce suntem siliți să ascultăm (unora poate că le place, altora, ca noi, sigur nu) sunt numai niște fandoseli de copii alintați/ obraznici, încurajați sau chiar instigați să facă live show sau teatru ambulant, de un foarte prost gust.

Fericirea cea mare – mult prea mare, nejustificat de mare – a instigatorilor este să demonstreze ce minunăție de progenituri au, ce frumusețe de domnișori Goe și de domnițe prost crescute au…crescut. Așa încât mi se pare că asist la D-l Goe redivivus care se bucură de un proteism/ polimorfism neașteptat.

Și poți să ai norocul să călătorești așa minute sau ore în șir, ascultând tirade de inepții, rostite cu gurițe peltice sau cu voci cristalin-isterice de copii, ai căror părinți/ bunici –  educatorii lor – nu știu ce e aia pedagogie.

Și nici nu își dau seama că inoculează un rău imens în sufletele fragede ale celor pe care îi iubesc atât de mult/ cel mai mult, până la a-i expune ca spectacol public doar pentru a atrage atenția asupra lor înșiși.

Uneori mă gândesc (și nu cred că exagerat) că ar fi bine măcar să-i avertizeze cineva cu protecția copilului pentru asemenea reprezentații de prost gust, pentru că starea de animozitate la adresa celorlalți, agitația și dorința de expunere sau de apreciere forțată care se naște în sufletele copiilor, stimulate/ excitate de însoțitori prin încurajări mai mult sau mai puțin evidente pentru cei din jur, se pot permanentiza. Și pot avea consecințe psihologice și duhovnicești nefaste asupra dezvoltării lor ulterioare, ca oameni maturi, și asupra întregii lor existențe.

Poate că unul dintre cele mai mari păcate ale românilor este de a-și privi copiii și de a-i crește ca pe niște păpuși, ca pe niște oglinzi ale genitorilor și atâta tot, fără a li se monitoriza atent individualitatea și fără a le fi sprijinită dezvoltarea unei personalități în parametrii unicității și ai aptitudinilor pe care aceștia le demonstrează.

Aceasta pentru că părinții vor cu tot dinadinsul laude pentru actul firesc de a naște și de a crește copii și caută o re-împlinire în cei mici, motiv pentru care se proiectează inoportun, periculos și chiar barbar de mult în ființa lor, interzicându-le practic progresul lor sufletesc, mental și spiritual normal.

Ingerința aceasta necontrolată a părinților e rodul egoismului și nu al iubirii prea mari, o imprimare de sine cu forța în conștiința și ființa ușor de modelat a copiilor, fără a ține cont că, pe lângă gene, copii sunt posesori și ai atributului unicității personale pe care Dumnezeu a pus-o în ei și care are nevoie de creștere prin descoperire de sine.

Dacă acest lucru nu se petrece, consecințele în termeni de refulare și frustrare sunt invariabil incalculabile.

Did you like this? Share it: