Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 29 august 2011

Colecția canonică a Bisericii Ortodoxe

Ediția românească a Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, ed. 1992. În PDF, 548 p., aici.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [4]

Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră,
Prepară-te de nuntă;
Pe creștetul tău pune a munților coroană,
Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,
Safire, adamante, de-ntregile-ți tezauri.
Ai munților nalți cedri, dumbrăvile-ebenine
Și fructidorii arbori adorni de multa floare:
Sunt brunele-ți cosițe, regala-ți capellură;
Aromele lor toate — cosmeticele tale.
Să înflorească pomii, să-și dea ale lor fructe,
Să germine-n tot locul și iarba, ș-orice plantă,
Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul,
S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă;
Și așternutul candid amorurilor tale
Întindă-se-n tapete, arhetipe modele
De orice țesătură, de orice adornare
.
Ai grațiilor angeli, formați cununi, festoane
Spre marea sărbătoare.
Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul
Pe idioma voastră, vă exalați profumul
Spre ceruri ca tămâie. Formați sublime-acorduri;
Armonie d-arome
.
Natura este-n nuntă, serbare-universală.
La germinare, plante, ș-eternă propagare!
Pe generi și pe speții vă dați a voastre fructe
Cu propria sămânță ș-a lumii abondanță.
Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul
Și sacrificiu fructul
.
Eternul se complace în existența voastră,
Contemplă – și e bine!

Și iar se face seară, și iarăși dimineață,
În deltele eterne se-nscrie ziua-a treia.

Dacă prima parte din episodul Apele a urmărit să detalieze Fac. 1, 9-10, partea a doua se ocupă de pământul care iese la lumină de sub ape (în conformitate cu Fac. 1, 11-12), ca o mireasă, o, Mater Terră sacră.

Nu este o natură săracă, ci plină de tezaure – la propriu, dar și la figurat: tezaure de poezie.

Termeni precum fructidori, adorni sau capellură atestă tendința italienizantă despre care vorbeam și la începutul comentariului nostru.

Ebenin și profum îi sunt proprii și poeziei lui Bolintineanu.

Cosmeticele au sens etimologic, de la grecescul cosmos, care înseamnă podoabă (numai că Heliade va prefera, în loc de podoabă/ a împodobi, pe adornament/ a adorna, în conformitate cu teoriile sale lingvistice). Semnificația aceasta a fost îndelung utilizată în tradiția bizantină și românească veche.

Pământul este numit, de asemenea, talam [pat] de nuntă, care este înmiresmat de flori. Poate să fie o dezvoltare a Cânt. 1, 15: „Pajiștea de iarbă verde ne este al nostru pat”. Interpretând mistic acest verset, Sfântul Antim Ivireanul scria: „patul inimii mele înfrumusețat iaste cu florile doririlor dumnezeești”[1].

Florile (pajiștile) sunt tapete, arhetipe modele / De orice țesătură, de orice adornare. Și nu au fost astfel pentru români, dintotdeauna? Când eram mici și ne învățau la școală să introducem, în compuneri despre primăvară, covoarele de verdeață sau de flori, atunci nu știam originea arhaică a acestei metafore vizuale. Heliade nu face decât să restaureze izvorul.

În paranteză fie spus, desuetudinea lor din punct de vedere stilistic este produsă nu atât de repetare, cât de imitare mecanică, fără nicio cunoaștere a semnificațiilor, pe care omul modern și dereligizat le-a pierdut. E normal ca un mimesis lipsit de semnificații să devină caduc. Observăm însă că, inclusiv pentru omul modern și postmodern, poezie înseamnă ceea ce are semnificație pentru conștiința lui și nu ceea ce este absurd.

Dacă imnul apelor era o simfonie de tonuri, imnul florilor către Dumnezeu este o armonie d-arome. Parfumul lor este idioma/ idiomul, adică limba în care ele vorbesc și slăvesc pe Creatorul lor.

Spațiul terestru are, așadar, un aspect ecleziastic ușor de remarcat: cerul este doma/ tabernacolul, cortul boltit peste pământ; apele formează o orgă înzestrată cu toate tonurile și ritmurile, iar prin caracterul lor diafan, oferind impresia de evaziune înaripată, sunt o sugestie a angelității prezente și veghetoare/ păzitoare în lume; în vreme ce pământul este altarul pe care se aduce jerfa fructelor/ roadelor și de pe care se înalță tămâia parfumurilor de flori: vă exalați profumul / Spre ceruri ca tămâie /…/ Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul / Și sacrificiu fructul.

Mircea Anghelescu tinde să vadă și latura pozitivă a personalității altfel destul de controversate a lui Heliade: „există în sufletul poetului o neînfrântă propensiune spre liniște, spre pacea plenară și activă a desfășurării de energii constructive (nu aceea înghețată, a nemișcării); prezentă întotdeauna în aspirațiile sale ca un zenit al căutării, ca un punct înalt și fix spre care se îndreaptă neabătute aspirațiile sale mature, această oază de liniște și puritate prefigurând Edenul dinaintea căderii din Anatolida, apare materializat ca un spațiu al așteptării bucolice în Serafimul și heruvimul:

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată”[2].

Semnificațiile se intersectează cu cele ale unui alt peisaj rustic/ bucolic-transcendental, anume cel care se regăsește în binecunoscutul fragment din Zburătorul, anunțând Sara pe deal a lui Eminescu:

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

Dacă Heliade ar fi mai mult valorizat și valorificat de critică pentru astfel de episoade ale operei sale lirice, și dacă asemenea peisaje câmpenești ar fi urmărite pe firul fiorului transcendent până la originile sentimentului sacru al evlaviei în fața ingenuității naturale și cosmice, poate că influența sa și importanța într-un anume segment istoric al dezvoltării poeziei românești (ca și a lui Bolintineanu și Alexandrescu) ar fi mai bine cumpănite.

De fapt, dacă Paul Cornea și Negoițescu susțin că Heliade l-a făcut posibil pe Eminescu, suntem de acord cu Elvira Sorohan, că „Eminescu s-a ivit nu pentru că a existat Heliade. Dar după ce acesta s-a pronunțat vizionar și viforos, os magna sonaturum, Eminescu ni se înfățișează mai complex, superior în preluarea, dintr-o dată matură, a tradiției recente”[3].


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, 1972, p. 113.

[2] Mircea Anghelescu, Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie, Ed. Univers enciclopedic, București, 2001, p. 79.

[3] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 183.

Greața publică a diminutivării

Că dacă Beyonce nu rămânea gravidă…și nu găseam vorbindu-se despre „burtica” ei nu mai scriam acest articol. Însă acest articol trebuie scris, pentru că trebuie să subliniem faptul că într-o discuție publică, deschisă, relaxată nu putem face caz de diminutivări.

Pentru că diminutivările sunt referiri intime și, într-o discuție ocazională, nu se fac. Sunt de prost gust.

Nu pot diminutiva mânușițele, piciorușele, gurița, năsucul copilei în fața mamei ei…și nici ale soției cuiva în fața soțului ei. Pentru că arăt că sunt ori pervers ori dus cu pluta.

Diminutivările și drăgălășeniile publice sunt ca uitatul la sânii doamnei…când ea te privește în ochi și îți vorbește.

Și chiar dacă referirile nu sunt la persoane, la caracterul sau anatomia lor, ci la obiecte, diminutivările sunt la fel de penibile.

Nu poți vorbi despre cărniță, purceluș, berbecuț, păpușele, nu îi poți diminutiva numele celui cu care vorbești în chip și fel și nici nu poți face jocuri de cuvinte porcoase, pentru că prin acestea toate arăți o doză mare de impertinență și de libertinism.

Burtică are copila…nu mama!

După cum fanteziile sexuale pot sta doar în capul tău…și persoana în cauză să nu aibă nimic cu propriile-ți năzăreli.

Așa că diminutivul public e grețos! Pentru că el arată că ai carențe de educație și de relaționare cu alții.

Ceea ce îți poți permite la nivel gestic, faptic și lingvistic cu familia ta, cu cei intimi ai tăi, cu soția, nu îți poți permite cu toată lumea.

Și dacă încerci să te tragi de șireturi cu cel din fața ta, fără ca el să îți dea voie să o faci, nu ești decât un dromader dus la muzeu.

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [4]

Prima parte, a doua, a 3-a

***

Momente familiarizante

Dimineața, el iese în fața mea
și dă din coadă.
Stomacul lui negru atârnă
iar, în coadă, un smoc alb,
la fel și la piciorul drept, puțin…

„Măi, Drăghițică, prost te-a
mai făcut mă-ta!”, i-am zis eu
și el a început să dea din coadă
și să latre.

„Câinii ăștia tot latră,
Doamne! Latră și când
sunt făcuți colac!”, mi-am zis eu.

Am să mai merg puțin prin iarbă,
să mai îmi ud și eu papucii.

Dar el mă ia de pantalon,
mă trage cu dinții.

Mă uit la el cu drag: și el e copil,
copilul meu,
un copil care nu știe să cuvânte.

Dacă ar ști și acest lucru, l-ar simți pe Eminescu
și l-ar iubi pe Stănescu.

El mi-ar răni inima
cu versuri.

Doamne, să faci și câinii
să cuvânte!

Cine știe câte genii au murit în curtea mea
și eu am fost complet
surd
,
pentru că mut nu sunt.

*

Poetul dublat de profesor

Îl scot pe elev la lecție.

El nu știe nimic
dar eu trebuie să-i pun notă mare
pentru că elevul e premiant.

Mă uit la el cu superioritate:
eu sunt profesorul
iar el este un accident de memorie numit
lapsus.

Nu-l mai ascult. El
va spune și așa numai
prostii
. Îi pun doi
și zic că nu s-a întâmplat nimic.

El pleacă traumatizat,
scârbit și cocoșat
de impactul notei.

În drum spre bancă
îmi trage în gând o înjurătură zdravănă,
una din aceea cu tort și frișcă.

După ce termin cu catalogul
le predau lucruri uitate.

Nimeni nu-și dă seama că eu uit
ceea ce predau dar nu contează.

Ei scriu cu emoție,
cu o emoție plană,
încât unul a început să meargă pe pereți
și să mănânce cucumeaua, adică
starea de emoție a întregului sat.

Dacă cântă cucuveaua
la tine pe casă
s-a zis cu mâncarea
și bem la înmormântarea ta
pe rupte.

Apoi împărțim cu cana
și cu strachina: „Să-i fie lui nea cutare,
pentru sufletul lui,
că tare era căprui!”.

Apoi, la finalul finalului iau catalogul
și mă răsucesc pe tocuri
și zic: „Doamne,
ce bine că ai făcut câte o ușă peste tot!”.

Pe ea intră și Domnul și boul
și oaia și aia,
aia fiind ultima mea dorință
înainte de cumpărarea morții.

După mine se aud zgomote.

Adică au venit ei, cei patru Îngeri care țin pământul
în vârful aripilor lor, și vă spun:
„Fiți liniștiți!
Fiecare e un timp pentru moarte”.

*
Poezia și traumele nazale

În fiecare zi răcesc.
Îmi scot nasul prin batistă
și rup liniștea.

Dă-o dragului de liniște,
că prea nea făcut mult rău!

Mai vrea și omul să amețească,
să o ia razna.

Dacă ești răcit
nu mai ai timp de-o carte;
e vorba de citirea
unei cărți importante.

O aleg pe cea importantă.
Mă uit pe lângă ea.
E bună!, îmi zic. E ea
nouă dar ține, ține la stres!

Citesc ce merg și mai stau puțin.
S-a făcut ceasul foamei.
La masă avem uitare, cremă
și un șervețel alb
cu care ne ștergem pe mâini.

Mai departe e lecția a 5-a.
Aici, Maria, Mama lui Iisus, L-a dus
pe Acesta și L-a culcat
în iesle,
în ieslea boilor.

Cineva nu știe ce e acela un bou
și eu trebuie să-i arăt cum se scrie.

Pe geam stă un soare
parazitar.

Mă duc și îl gonesc,
ca să nu ne mănânce
așteptările zilnice.

După ce soarele pleacă
și nimeni nu mai are nimic de spus
sau de adăugat, îmi scot batista.

Of, cuvintele care sunt scrise ucid!

Batista nu cunoaște această dramă.

Și după ce răsuflu ușurat, constat
că perdeaua e în grevă
și mă privește bizar,
adică aiurea.

*

În spatele unui cimitir marin

Îmi beau cafeaua și mă simt
mort, un sinonim pentru profund,
singur și neînțeles.

Am mai scos pe gură o perlă neagră
și, ca de obicei, nici nu am vrut.

„Hei, ăsta e adevărul meu!”.
„Nu importă!”, îmi spusese el.
„Cel puțin e literatură interminabilă…”,
că el galopa cu viteza luminii.

Lângă un bloc mă sperii de un câine…
din senin…

Ea râde. Îi place că m-am speriat de un câine.

Învață să mă sărute dar îi e teamă de ea însăși.

Dacă mi-ar face o prăjitură
aș mânca-o cu delicatețe,
numai să pună peste ea…ceva
de neuitat

Aseară
aș fi scris poeme
rupte din puritate.

Atât de mult mă înălțase prin surâsul ei,
prin părul ei blond,
prin gurița ei mică și roșie,
prin obrăjorii ei purpurii.

Din când în când îmi place să fiu alintat,
sărutat, giugiulit…pentru că
toate lucrurile candide nu trec
ci țin de cald.

Însă nu e de joacă: mă întorc înapoi,
în cimitirul marin!

Și nu mai contează poetul ci palpitația lui.

Paul Valéry sau nu,
e vorba despre ce gândește, simte
și scrie Dorin.

Cimitirul marin e în altă carte. Aici e un argument
contra cimitirului marin.

„Prea multă oboseală pentru morți!”, îmi spuse el
în treacăt,
încercând să-și deschidă umbrela,
o umbrelă neagră și plictisitoare.

„Versul se uită
și când e vorba despre geniu!
Rămân numai nebuniile lui,
câteva dintre nebuniile lui,
după care va fi reperat,
pentru că oamenii dezinvolți nu țin
minte decât prostiile și
nu și lucrurile serioase”,
îmi spuse același domn,
stând în fața unei cafele negre și tari,
de parcă ar fi spus tot adevărul

Cafeaua sări pe balcon.
Începu să aiureze.

„Domnule, nu mai fii prost decât acum!
De mâine înțelepțește-te!”,
i-a spus Dorin.

El a plecat.
Eu abia mă puteam întoarce acasă,
cu tot cimitirul marin în mine,
adică cu toată liniștea viilor și a morților.

Soarele era tot același.
Un drac, care mă tot tutuia,
fără metafore,
era tot același.

Numai că soarele meu nu e soarele lor.
Asta e sigur!

Și când mergi cu tot cimitirul marin în tine,
cu toată liniștea unei abisalități fără seamăn,
letargia din jurul tău e
tot aceeași,
mereu aceeași letargie care nu ne lasă
să ne simțim frumoși.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno