Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră,
Prepară-te de nuntă;
Pe creștetul tău pune a munților coroană,
Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,
Safire, adamante, de-ntregile-ți tezauri.
Ai munților nalți cedri, dumbrăvile-ebenine
Și fructidorii arbori adorni de multa floare:
Sunt brunele-ți cosițe, regala-ți capellură;
Aromele lor toate — cosmeticele tale.
Să înflorească pomii, să-și dea ale lor fructe,
Să germine-n tot locul și iarba, ș-orice plantă,
Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul,
S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă;
Și așternutul candid amorurilor tale
Întindă-se-n tapete, arhetipe modele
De orice țesătură, de orice adornare
.
Ai grațiilor angeli, formați cununi, festoane
Spre marea sărbătoare.
Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul
Pe idioma voastră, vă exalați profumul
Spre ceruri ca tămâie. Formați sublime-acorduri;
Armonie d-arome
.
Natura este-n nuntă, serbare-universală.
La germinare, plante, ș-eternă propagare!
Pe generi și pe speții vă dați a voastre fructe
Cu propria sămânță ș-a lumii abondanță.
Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul
Și sacrificiu fructul
.
Eternul se complace în existența voastră,
Contemplă – și e bine!

Și iar se face seară, și iarăși dimineață,
În deltele eterne se-nscrie ziua-a treia.

Dacă prima parte din episodul Apele a urmărit să detalieze Fac. 1, 9-10, partea a doua se ocupă de pământul care iese la lumină de sub ape (în conformitate cu Fac. 1, 11-12), ca o mireasă, o, Mater Terră sacră.

Nu este o natură săracă, ci plină de tezaure – la propriu, dar și la figurat: tezaure de poezie.

Termeni precum fructidori, adorni sau capellură atestă tendința italienizantă despre care vorbeam și la începutul comentariului nostru.

Ebenin și profum îi sunt proprii și poeziei lui Bolintineanu.

Cosmeticele au sens etimologic, de la grecescul cosmos, care înseamnă podoabă (numai că Heliade va prefera, în loc de podoabă/ a împodobi, pe adornament/ a adorna, în conformitate cu teoriile sale lingvistice). Semnificația aceasta a fost îndelung utilizată în tradiția bizantină și românească veche.

Pământul este numit, de asemenea, talam [pat] de nuntă, care este înmiresmat de flori. Poate să fie o dezvoltare a Cânt. 1, 15: „Pajiștea de iarbă verde ne este al nostru pat”. Interpretând mistic acest verset, Sfântul Antim Ivireanul scria: „patul inimii mele înfrumusețat iaste cu florile doririlor dumnezeești”[1].

Florile (pajiștile) sunt tapete, arhetipe modele / De orice țesătură, de orice adornare. Și nu au fost astfel pentru români, dintotdeauna? Când eram mici și ne învățau la școală să introducem, în compuneri despre primăvară, covoarele de verdeață sau de flori, atunci nu știam originea arhaică a acestei metafore vizuale. Heliade nu face decât să restaureze izvorul.

În paranteză fie spus, desuetudinea lor din punct de vedere stilistic este produsă nu atât de repetare, cât de imitare mecanică, fără nicio cunoaștere a semnificațiilor, pe care omul modern și dereligizat le-a pierdut. E normal ca un mimesis lipsit de semnificații să devină caduc. Observăm însă că, inclusiv pentru omul modern și postmodern, poezie înseamnă ceea ce are semnificație pentru conștiința lui și nu ceea ce este absurd.

Dacă imnul apelor era o simfonie de tonuri, imnul florilor către Dumnezeu este o armonie d-arome. Parfumul lor este idioma/ idiomul, adică limba în care ele vorbesc și slăvesc pe Creatorul lor.

Spațiul terestru are, așadar, un aspect ecleziastic ușor de remarcat: cerul este doma/ tabernacolul, cortul boltit peste pământ; apele formează o orgă înzestrată cu toate tonurile și ritmurile, iar prin caracterul lor diafan, oferind impresia de evaziune înaripată, sunt o sugestie a angelității prezente și veghetoare/ păzitoare în lume; în vreme ce pământul este altarul pe care se aduce jerfa fructelor/ roadelor și de pe care se înalță tămâia parfumurilor de flori: vă exalați profumul / Spre ceruri ca tămâie /…/ Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul / Și sacrificiu fructul.

Mircea Anghelescu tinde să vadă și latura pozitivă a personalității altfel destul de controversate a lui Heliade: „există în sufletul poetului o neînfrântă propensiune spre liniște, spre pacea plenară și activă a desfășurării de energii constructive (nu aceea înghețată, a nemișcării); prezentă întotdeauna în aspirațiile sale ca un zenit al căutării, ca un punct înalt și fix spre care se îndreaptă neabătute aspirațiile sale mature, această oază de liniște și puritate prefigurând Edenul dinaintea căderii din Anatolida, apare materializat ca un spațiu al așteptării bucolice în Serafimul și heruvimul:

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată”[2].

Semnificațiile se intersectează cu cele ale unui alt peisaj rustic/ bucolic-transcendental, anume cel care se regăsește în binecunoscutul fragment din Zburătorul, anunțând Sara pe deal a lui Eminescu:

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

Dacă Heliade ar fi mai mult valorizat și valorificat de critică pentru astfel de episoade ale operei sale lirice, și dacă asemenea peisaje câmpenești ar fi urmărite pe firul fiorului transcendent până la originile sentimentului sacru al evlaviei în fața ingenuității naturale și cosmice, poate că influența sa și importanța într-un anume segment istoric al dezvoltării poeziei românești (ca și a lui Bolintineanu și Alexandrescu) ar fi mai bine cumpănite.

De fapt, dacă Paul Cornea și Negoițescu susțin că Heliade l-a făcut posibil pe Eminescu, suntem de acord cu Elvira Sorohan, că „Eminescu s-a ivit nu pentru că a existat Heliade. Dar după ce acesta s-a pronunțat vizionar și viforos, os magna sonaturum, Eminescu ni se înfățișează mai complex, superior în preluarea, dintr-o dată matură, a tradiției recente”[3].


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, 1972, p. 113.

[2] Mircea Anghelescu, Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie, Ed. Univers enciclopedic, București, 2001, p. 79.

[3] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 183.

Did you like this? Share it: