Că dacă Beyonce nu rămânea gravidă…și nu găseam vorbindu-se despre „burtica” ei nu mai scriam acest articol. Însă acest articol trebuie scris, pentru că trebuie să subliniem faptul că într-o discuție publică, deschisă, relaxată nu putem face caz de diminutivări.

Pentru că diminutivările sunt referiri intime și, într-o discuție ocazională, nu se fac. Sunt de prost gust.

Nu pot diminutiva mânușițele, piciorușele, gurița, năsucul copilei în fața mamei ei…și nici ale soției cuiva în fața soțului ei. Pentru că arăt că sunt ori pervers ori dus cu pluta.

Diminutivările și drăgălășeniile publice sunt ca uitatul la sânii doamnei…când ea te privește în ochi și îți vorbește.

Și chiar dacă referirile nu sunt la persoane, la caracterul sau anatomia lor, ci la obiecte, diminutivările sunt la fel de penibile.

Nu poți vorbi despre cărniță, purceluș, berbecuț, păpușele, nu îi poți diminutiva numele celui cu care vorbești în chip și fel și nici nu poți face jocuri de cuvinte porcoase, pentru că prin acestea toate arăți o doză mare de impertinență și de libertinism.

Burtică are copila…nu mama!

După cum fanteziile sexuale pot sta doar în capul tău…și persoana în cauză să nu aibă nimic cu propriile-ți năzăreli.

Așa că diminutivul public e grețos! Pentru că el arată că ai carențe de educație și de relaționare cu alții.

Ceea ce îți poți permite la nivel gestic, faptic și lingvistic cu familia ta, cu cei intimi ai tăi, cu soția, nu îți poți permite cu toată lumea.

Și dacă încerci să te tragi de șireturi cu cel din fața ta, fără ca el să îți dea voie să o faci, nu ești decât un dromader dus la muzeu.

Did you like this? Share it: